-Vezi să nu stai mult, m-a atenționat soțul meu cu arătătorul înainte să plec, că mă cunoaște.

-Nu, Doamne fereşte, în cinci minute luăm tot. Poate îți găseşti şi tu ceva, îi zic.

-Nu, ia la copii. Eu ştii că vreau doar haine de munte.

-Hai, măi, că am văzut un tricou superb, polo, alb, am insistat. Ți-ar sta bine în el.

-Nu vreau, a zis vehement. 

Nu i-am mai zis nimic, m-am dus în magazin, direct la raionul de copii. Când am văzut noua colecție de haine de vară, ziceai că eram Joiana la lucernă:

-Vaaaai, cât de frumos e ăsta! Wow, ce culori frumoase! Pentru fetițe unde aveți? Nu pot să cred ce drăguțe sunt! Aww, ce costumaş! Bumbac bio? Super! Şi pentru băieți? Mai mici, mai mari? Aha, in cu bumbac? Perfect! Şi asta, şi asta. Ba şi asta.

Pe lângă hainele copiilor am ales şi o rochiță, și o salopetă comodă pentru mine.

Evident, am stat o oră. Cel puțin 30 de minute până să vină şi Alec cu Andrei şi încă pe atât până să probăm sau să ne hotărâm. Şi, la final, când să plecăm, îl văd pe Andrei că îşi ia 2 perechi de pantaloni scurți sport şi un tricou tehnic de sport şi… un tricou polo, alb. 

Apoi îi zice lui Alec încet, cât să nu îl audă nimeni, dar tare, cât să îl aud eu:

-Vezi, tati? Mă mai îmbrac şi cum vrea mami.

M-am îmbujorat. Adevărul e că era păcat să nu îl ia. La fel cum era păcat să nu le cumpăr copiilor atâtea. Cred că le ajung toată vara. Prețurile sunt foarte bune. Materialele – calitative, culorile sunt atât pastelate, cum îmi plac mie, cât şi vesele, cum le plac copiilor.

Hainele de vacanță pentru copii de la C&A sunt suficient de elegante, cât să mergi brusc la restaurant în caz că “cineva” vrea paste cu roşii şi suficient de lejere, cât să mergi la plajă, în caz că acel “cineva” se răzgândeşte şi vrea să facă un castel de nisip.

Găsim articole pentru bebeluşi, de la body-uri, overall-uri la costumaşe şi salopete, atât pentru fetițe, cât şi pentru băieței, cu culori calde, neutre, pastelate sau jucăuşe.

Dar găsim haine şi pentru pentru copiii mai mici sau mai mari, de la cămăşi la pantaloni şi tricouri cu imprimeuri de plajă sau de junglă pentru băieți şi, pentru fetițe, fuste, rochițe sau seturi cu fluturi, flamingo sau flori.

Mă bucur că m-au ales să vă arăt hainele din colecția de vară, perfecte pentru orice vacanță, fiindcă, sincer, chiar ne plac. Chiar şi celor mai mofturoşi dintre noi, care nu voiau să cumpere nimic inițial.

În plus, au dat startul campaniei de reduceri la o selecție variată de articole, iar dacă vreți să aveți acces tot timpul anului la oferte speciale, vă puteți înscrie aici, în programul lor de fidelitate, primind 10% reducere la prima comandă. 

Colecția C&A de vară pentru cei mici se găsește în magazinele C&A și online pe c-a.com.

Iată-l şi pe Andrei cu tricoul polo, alb, pe el. Nu-i aşa că îi stă bine?

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Aveți nevoie de haine de vacanță pentru copii, decente la preț, vaporoase şi de calitate? Găsiți la C&A, în colecția de vară (p) apare prima dată în Bebelonia.ro.

Articolul a fost scris acum trei ani, dar l-am adus din nou în faţa voastră, fiindcă cei de la CashClub au crescut mult de atunci, iar acum au campanii faine de Black Friday şi nu numai

***

–Vreau şi asta, şi asta, şi asta, şi asta, mi-a zis copilul meu când am mers la cumpărături, luând de pe rafturi o grămadă de maşinuţe şi avioane.

-Mami, nu avem bani decât de una. Te rog să îţi alegi jucăria care îţi place cel mai mult, i-am spus.

Nu mi se pare ruşinos să nu ai bani şi să îi spui copilului tău asta. Prefer să ştie de mic că banii nu cresc în copac şi nu sunt fără număr. Deşi nu mai suntem pe vremea mea, când ai mei mai luau şi pe caiet, tot avem rate la bancă şi avem grijă cum ne cheltuim finanţele. În general. 

Însă, în preajma sărbătorilor, parcă mă apucă frenezia cadourilor şi aş ajunge o mână spartă, dacă nu ar fi soţul meu, care e mult mai responsabil şi chibzuit decât mine. A se citi zgârcit 

Aşa că, am fost bucuroasă când am aflat că putem economisi zeci de lei lunar sau sute de lei anual, nefăcând nimic în mod special, bani pe care îi primim la noi pe card şi care pot însemna, în final, o jucărie în plus, o bicicletă pentru copil, decoraţiuni noi de Crăciun sau o zi la spa.

Cum? Printr-o simplă aplicație, CashClub.ro, ce a strâns în portofoliu peste 800 de magazine, printre care elefant.ro, Cărtureşti, Flanco, Vivre, Decathlon, Noriel, Aliexpress şi multe altele. Principiul e simplu: toate aceste magazine oferă comision celor de la CashClub, pentru că le promovează, iar cei de la aplicație îl împart cu noi, utilizatorii. 

Astfel, la cumpărăturile noastre obişnuite, online, de zi cu zi, putem primi înapoi între 0.5 şi 30% din valoarea comenzii dacă o facem prin aplicaţie. Câţiva lei în plus la fiecare comandă nu strică, nu?

Cel care a fondat aplicaţia CashClub, bazată pe un concept cunoscut în afară drept cashback, este Alexandru Foaie (poză din deschidere), tată a două fete şi antreprenor iscusit. Când şi cum a început?

Cam acum trei ani, făceam deja marketing afiliat în alte moduri, prin Facebook Ads, Google Ads, adică promovam unele dintre aceste magazine. Şi m-am gândit că dacă vrei să cointeresezi cumpărătorul final, ar trebui sa fie mai simplu. Aşa a apărut CashClub.ro. Pe scurt, pe o platformă de cashback precum aceasta, dacă intri la secțiunea magazine, vei vedea aproape 800 de magazine partenere listate. Dacă îți faci un cont gratuit pe platformă și dai click pe bannerele respective înainte să achiziționezi orice, vei primi un procent din achiziție înapoi. Practic, noi ne poziţionăm ca un tool de economisire, iar un user mediu al platformei noastre ar putea economisi între 200 şi 300 lei/an, mi-a spus Alexandru.

Tot ce trebuie să faceți e să vă descărcați aplicația lui şi să căutați magazinul care vă interesează. Pe mine m-a prins, drept dovadă deja am plasat o comandă pe elefant.ro, de vreo 180 lei, spre exemplu, şi am primit înapoi 6 lei.

După ce am dat click pe magazinul online, mi-a apărut acest mesaj:

După ce am plasat comanda, în cinci-zece minute, am văzut la Istoric comisioane câţi bani am primit înapoi:

Tranzacţia se va finaliza abia după ce trece termenul de retur, iar când depăşim pragul de 50 lei, îi putem primi pe card.

Ba chiar, mi-am convins şi soţul să îşi facă un cont şi a şi comandat de pe Aliexpress nişte trenuleţe pentru Luc:

Pentru părinți, rolul nostru asumat este de a forma un obicei de economisire pe care îl vor putea primi mai departe copiii, pe principiul că dacă dai o minimă atenție unor modalități facile de economisire, îți poți permite mai multe, a mai spus Alexandru.

Pentru fiecare prieten care îşi face cont, primeşti 30 lei

Pe lângă comisioanele încasate, noi, userii, ne putem mări veniturile din platformă în două moduri:

1.  Putem recomanda Cashclub prin linkul nostru de referral din „Contul meu” și putem câştiga 30 lei pentru fiecare prieten care își creează cont de pe linkul nostru la prima comanda validă a acestuia. În plus, prietenul nostru va primi 30 lei bonus de bun venit
2.  Putem încasa cashback pentru comenzile altora, care nu sunt încă utilizatori CashClub: dacă dăm click pe un magazin de pe desktop sau din broswer pe mobil, vom vedea un link pe care îl putem copia, îl putem da mai departe și, dacă cineva achiziționează de pe linkul respectiv, încasăm cashback-ul aferent.

De asemenea, platforma include şi un comparator de preţuri (sunt selectate cele mai bune prețuri de pe piață, din toate magazinele partenere) şi o pagină cu “Promoții”, unde putem vedea produsele cu cea mai mare reducere.

Pentru a ne ușura interacţiunea cu aplicaţia pe desktop şi pentru a nu ne mai loga înainte pe contul nostru Cashclub, beneficiem şi de o extensie de Chrome, pe care o putem descărca de aici.

Cât timp o ai instalată pe Chrome pentru desktop, ea îţi va aduce aminte de fiecare dată când eşti pe site-ul unui magazin partener că poți încasa cashback, a mai spus fondatorul CashClub.

Momentan, aplicaţia are 3,000 de utilizatori, iar până la sfârşitul anului următor Alexandru îşi propune să atingă 100,000, sperând, totodată, să intre pe cel puţin o altă piaţă europeană. Antreprenorul vizează în viitor şi o expansiune a portofoliului de magazine partenere.

Personal, mi se pare tare interesant acest concept. Nu este un instrument de îmbogăţire, ci, aşa cum spune Alexandru, de economisire pe termen lung. La cumpărăturile pe care le-am fi făcut oricum, salvăm nişte bănuţi. Şi, când ai copii, chiar fiecare leu contează.

Sper să vă fie de folos şi, dacă o să o folosiţi, nu ezitaţi să ne spuneţi cum este. O găsiţi aici.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Un tată ne învață cum să economisim câteva sute de lei pe an (p) apare prima dată în Bebelonia.ro.

Luc are trecut numele şi prenumele pe etichetele hainelor (am învăţat asta de la şcoală), are şi un ceas cu GPS pe care îl poartă când merge la schi, iar de anul acesta îl învăţ să ştie numărul nostru de telefon pe de rost. Ştie că, în caz de urgenţă, trebuie să ceară ajutorul unui om în uniformă, fie poliţist, jandarm sau salvamont, sau unei familii cu copii şi că nu trebuie să plece niciodată de lângă noi cu un străin.

Sau, cel puţin, sper că ştie, fiindcă citim şi povestim des despre asta. Dar, ce e drept, nu am testat (acum când scriu, poate ar fi o idee să fac asta).

Aşa că, m-am bucurat tare mult când am aflat că există astfel de cursuri de siguranţă în şcoli. 

Chiar ieri am participat la unul, “Siguranţa în vacanţa de iarnă”, destinat elevilor clasei I de la Şcoala Gimnazială nr. 1, Bunteşti, judeţul Bihor.

Cursul a fost foarte dinamic şi foarte bine pus la punct de către doi poliţişti, Anca şi Răzvan, care le-au explicat şi arătat copiilor reguli minime de siguranţă în această perioadă a Sărbătorilor. 

Copiii, sub îndrumarea învăţătoarei lor, doamna Adriana Blaga, au fost foarte receptivi şi implicaţi.

Şi au ştiut să răspundă la toate întrebările

Despre ce s-a discutat? 

Vă las mai jos o listă cu 10 reguli de siguranţă în această vacanţă de iarnă pe care le puteţi discuta cu copiii voştri:

1. Când ne dăm cu sania, nu coborâm în preajma şoselelor sau râurilor, iar când urcăm din nou pe pârtie, urcăm pe margine
2. Când aruncăm cu bulgări, dăm doar la picioare şi avem grijă ca zăpada să nu aibă pietre sau alte lucruri dure
3. Când ne îngheaţă mâinile şi picioarele, e semn că trebuie să ne întoarcem acasă
4. Când suntem singuri acasă, nu deschidem uşa colindătorilor
5. Când traversăm, avem grijă la gheaţă! Nu alergăm! De preferat să avem un pas vioi
6. Nu ne jucăm pe lac când are crustă de gheaţă
7. Când mergem la schi, nu ne abatem de la pârtiie marcate
8. Când mergem în vacanţă, avem la noi în permanenţă o carte vizită a hotelului sau pensiunii la care noi ne cazăm. De asemenea, ne putem scrie numele şi numărul de telefon al părinţilor pe eticheta de la geacă 
9. Nu plecăm de lângă părinţi cu un străin
10. În cazul în care ne pierdem, rămânem pe loc şi căutăm cu privirea un om în uniformă care să ne ajute (poliţist, jandarm, salvamont). Dacă nu vedem, căutăm o familie cu copii

Școala siguranței Tedi

În acest an școlar, peste 50.000 de elevi (cel mai mare număr de înscriși din cei opt ani de activitate) au participat la o astfel de activitate pe tema siguranţei, inițiată de Şcoala Siguranței Tedi, iar în perioada 2015-2022, au participat aproape 252.000 de elevi de clasa I din toată țara.

Școala siguranței Tedi este un program educativ inițiat și implementat de către compania Maspex Romania prin brandul Tedi și se desfășoară în parteneriat cu Ministerul Educației și cu Poliția Română. Participarea la program este GRATUITĂ şi se realizează pe baza înscrierii de către învățători pe site-ul www.scoalatedi.ro.

Mi-aş dori ca în fiecare şcoală să existe OBLIGATORIU un astfel de curs, pentru toate şcolile din România, nu doar pentru cei care se înscriu. Sau măcar să audă cât mai multă lume, cât mai mulţi învăţători, ca să se înscrie pentru un astfel de curs frumos şi util.

Şi, de ce nu? Voi, dragile mele cititoare, le puteți spune învățătorilor copiilor voştri despre proiect.

Felicit cu sinceritate organizatorii, fiindcă aduc un strop de speranţă că şi în Româna se poate!

Sărbători în siguranță,

Alexandra

Articolul 10 reguli de siguranţă în vacanţa de iarnă pe care toţi copiii ar trebui să le ştie (p) apare prima dată în Bebelonia.ro.

Şi m-am tot gândit la ea şi la toate femeile care au trecut prin asta. Şi care, pe lângă suferința proprie, mai trec şi prin presiune socială, presiune media. Ba mi-am amintit cum chiar au fost publicații care au insinuat de multe ori că ar fi însărcinată doar pentru că i s-ar fi văzut un pic de burtică.

Aşa ca în poza de mai jos:

Iar de-a lungul carierei, a fost întrebată de sute de ori despre copii. Şi, probabil, de atâtea ori i-a crăpat inima.

De-a lungul timpului, i s-a reproşat de multe ori că se concentrează pe carieră, că e egoistă. Şi probabil tot de atâtea ori i-a crăpat inima.

Totuşi, Jennifer a vorbit de multe ori despre presiunea societății asupra femeii de a face copii, despre criticile asupra celor care aleg cariera în detrimentul familiei, dar şi despre acuzațiile de „egoism” la adresa ei. Ba, în 2016, când nu avea cont pe social media, a scris un articol la adresa presei prin care spunea că „obiectificarea şi examinarea prin care trec femeile sunt absurde şi tulburătoare”.

Şi iată că acum, la 53 de ani, Jennifer spune adevărul:

„Am încercat să rămân însărcinată. A fost un drum provocator pentru mine, drumul acesta de a face un bebeluș”, i-a spus Aniston jurnalistului de la Allure.

„Toți anii aceştia de speculații…a fost foarte greu. Am încercat orice, de la FIV la ceaiuri chinezești, tot ce vrei. Aşa că iată-mă azi, când e prea târziu.”

(…)

„Dar nu mai am regrete. Ba mă simt un pic uşurată că nu mai există 《Oare o să rămân însărcinată? Poate. Poate. Poate》Măcar nu mă mai gândesc la asta.”

Dar poate ne gândim noi de două ori înainte să ne mai băgăm nasul în intimitatea omului.

A lui Jennifer. A Mariei. A Eugeniei. A Mirelei. A Anei. A tuturor femeilor care nu pot sau nu vor să facă copii.

Sincer, când o să înțelegem că problema asta ține doar de femeie şi partenerul ei? De femeie şi corpul ei? De femeie şi atât?

Am strâns multe articole despre infertilitate de la cititoarele mele în campania „Sunt o luptătoare”. Le puteți citi aici.

Câtă suferință, câtă durere şi cât chin pot să fie în sufletul tău când încerci ani de zile şi nu reuşieşti…ca apoi să vină cineva să îți mai bage un briceag în rană: „Şi? Pe când un copil?”

Cu prietenie,

Alexandra

Poza de deschidere: pagina de IG a lui Jennifer Aniston, şedință pentru The Hollywood Reporter

Articolul Jennifer Aniston, pentru prima oară: „Am încercat să rămân însărcinată şi nu am reuşit. Acum e prea târziu” apare prima dată în Bebelonia.ro.

Nu am fost niciodată cel mai credincios om, deşi mamaia mea nu se culca până nu spunea „Tatăl Nostru”. Deşi mama crede că există Dumnezeu până în măduva oaselor, iar tata nu lucrează niciodată duminica. Deşi tata lucrează continuu. Când nu e la job, e la ciubuc. Dar duminica, niciodată nu pune mâna pe ciocan din motive religioase.

Eu, probabil, sunt oaia neagră.

Dar nu despre cât de credincioasă sunt vreau să vă spun. Nu despre scara mea de credinţă. Că, până la urma urmei, ţine de intimitatea mea. Ţine de căutările mele sufleteşti.

Ci vreau să vă spun cum, paradoxal, de când am devenit mamă, am căpătat mai multe îndoieli (de ce există încă atâtea nenorociri ale copiilor, care nu au nicio vină – absolut niciuna) şi, culmea, am căpătat mai multă speranţă (am văzut, citit, ascultat cazuri absolut miraculoase). În plus, îmi doresc să existe, ca să aibă grijă de copiii mei.

Şi de toţi copiii lumii.

De multe ori mă surprind gândindu-mă la asta. Fix la asta: „Doamne, te rog, ai grijă de toţi copiii!”

Poate sunt naivă. Poate o să mă luaţi peste picior sau poate o să îmi spuneţi să cobor cu picioarele pe pământ.

Dar vă spun sincer, sincer, că îmi doresc din suflet ca toţi copiii să fie iubiţi şi ocrotiţi.

Să se simtă în siguranţă.

Îmi doresc să aibă măcar o mamă, un tată, un bunic, o bunică, un unchi, o mătuşă, un vecin. Poate chiar un om străin, care nu rămâne nepăsător. Un om care să-i iubească şi ocrotească. Indiferent unde şi cum trăiesc.

Şi chiar dacă au ghetuţele rupte, să aibă cine le încălzi picioarele.

Şi chiar dacă nu au o maşinuţă, să aibă cine să prindă 4 dopuri la un lemn.

Să aibă cine îi mângâia şi strânge la piept.

Să aibă cine să le zâmbească. Cine să le cânte.

Să existe cel puţin un om care să-i iubească şi ocrotească aici, pe pământ.

Fiindcă un copil merită asta şi tot binele din lume.

Te rog, Doamne!

Semnat,

o mamă cu credinţă enormă în copiii ei

PS: poate dacă trimitem mai mulţi astfel de gânduri în lume, poate…cine ştie…

Articolul Dă, Doamne, ca toţi copiii să fie ocrotiţi şi iubiţi… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Mai ales când era mic.

Am trecut prin etapa în care spunea nu, refuza orice, numai să îşi exercite dreptul de a decide asupra vieţii lui.

Am trecut prin etapa în care împingea copiii, câteva luni pline de stres pentru mine, din care nu credeam că mai ieşim vreodată. Serios, mă consumam că nu găsesc cauza comportamentului său de aveam şi coşmaruri. Am scris aici pe larg, cum a început şi am scris aici cum am găsit, în cele din urmă, cauza şi rezolvarea.

Am trecut prin etapa în care nu dorea să se mai îmbrace. Doamne, cât trebuia să îl alerg prin casă, câte rugăminţi, câte certuri, câte frustrări, mai ales când trebuia să mergem undeva unde nu puteam anula. Fiindcă da, am amânat câteva întâlniri fiindcă efectiv voia să iasă din casă în pielea goală, în plină iarnă.

Am trecut prin etapa în care ne lovea. Mai scăpa de mic din când în când câte o palmă de supărare, dar nu avea o ţintă clară, mai ales că îl sfătuiam să se descarce pe o pernă. Dar în pandemie, în cele două luni de izolare, a început să ne lovească pe noi. Mami, nu lovim, mami, ne doare, mami, te rog să loveşti canapeaua, mami, nu pot să te las să mă loveşti, mami, sunt aici, înţeleg, eşti foarte supărat, dar nu se poate să mă loveşti. Ştiţi voi, aceleaşi cuvinte de nu mai suportam să le aud eu la cât de des le foloseam.

Am trecut prin etapa în care lovea căţeii şi strivea melcii. Caută cărţi, informaţii, vorbeşte cu specialişti, ce se întâmplă cu copilul meu de e sadic. Îmi pare rău, ştiu că nu se pun etichete, dar gândurile mele umblau departe, pe coclauri, nu înţelegeam de ce nu e empatic. Până am înţeles că empatia e în proces de dezvoltare până la adolescenţă.

Am trecut prin etapa în care sâcâia copiii şi le testa limitele. Spre exemplu, dacă îi spunea un copil să nu îl mai atingă cu un deget, Luc îl atingea cu toată mâna. Dacă îi spunea să nu pună piciorul pe scaunul lui, fix asta făcea. Şi gândurile iar îmi umblau pe coclauri, de îl vedeam la şi şcoală făcând asta.

Fiecare etapă a fost o provocare pentru mine. Unele au durat câteva săptămâni, altele câteva luni, dar la fiecare am înţeles că explicaţiile, repetiţia lor, atenţia îndreptată asupra cauzei, documentarea, informarea, răbdarea sunt foarte importante. Dar cel mai mult m-a ajutat un sfat:

-E normal, şi copilul meu meu a trecut prin asta!

Ori de câte ori am înţeles acest lucru, stresul mi se mai ducea din corp.

Iar cam toate etapele au început să se diminueze cu vârsta de 3 ani. Abia de atunci am simțit că ne înțelegem mai bine. Că îşi poate controla mai uşor impulsurile, emoțiile.

De la împins copiii, copilul meu mare îi ia acum în brațe. Ba chiar, îşi mângâie şi îşi iubeşte frățiorul mic cum rar am văzut. De la strivit melci (normal că îl învățam să nu!), acum îi ia de pe drum, îi pune pe iarbă, ca să nu îi calce maşina. Sau fratele lui mai mic. De la refuzul de a se îmbrăca, acum mă roagă să îl ajut să îşi aleagă hainele. De la lovit cățeii fără stăpân (normal că nu-l lăsam!), acum le dă de mâncare şi mă opreşte când vreau să îi alung. Copiii nu sunt răi, nu sunt sadici, nu fac lucruri să ne supere intenţionat, ci pur şi simplu trec prin nişte etape fireşti în dezvoltarea lor.

Când crezi că nu mai poţi, că nu îl înţelegi, când crezi că ai greşit undeva, dar nu ştii unde, aminteşte-ţi că sunt atâţia alţi părinţi ca tine, atâţia alţi copii cu acelaşi comportament şi că, în cele din urmă, va învăţa cum să meargă pe aleea potrivită. Ai încredere în copilul tău, ai încredere în tine. Toate etapele grele trec, cu răbdare şi blândeţe. Toate. Şi cele grele, şi cele care nu ai mai vrea să se termine vreodată.

PS: acum o iau de la capăt cu fratele lui mai mic, Alec.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Ai încredere în copilul tău, ai încredere în tine! Toate etapele sunt normale şi, vrem, nu vrem, toate trec apare prima dată în Bebelonia.ro.

Şi deşi pleca de la serviciu, venea acasă şi mai lucra şi pentru echipa din România puțin.

Aşa, Luc începuse să se obişnuiască cu laptopul. Ba chiar, Andrei îl lua în brațe şi îi mai punea şi câte un videoclip – două cu trenulețele, preferatele lui. Trenulețe adevărate, japoneze, mergând pe şine. Nimic spectaculos, dar nici educativ. E plin Youtubul de ele.

Nu prea eram de acord, amândoi ştiam că ecranele nu sunt bune pentru copii (Luc nu avea nici doi ani), dar cele cinci – zece minute am zis că nu or fi capăt de țară.

Dar, nici după o săptămână, s-a întâmplat asta:

Când Andrei intra pe uşă, copilul nici nu-l mai băga în seamă. Nu îi mai sărea în brațe, nu părea să-i pese că tatăl lui a venit acasă după o zi întreagă, nu voia să se joace cu el. Luc doar sărea să ia geanta de laptop şi striga „tren”, „tren”.

Soțului meu nu i-a picat bine, că îşi dorea şi el, ca orice părinte îndrăgostit şi plin de dor, atenție. Atenție de la copilul lui. Aşa că, a început să îşi lase laptopul la serviciu şi venea acasă doar cu brațele deschise.

Am încetat astfel să îi mai punem ceva pe ecrane până aproape de 3 ani, când a ajuns la grădiniță.

Şi un alt exemplu ar fi cu părinții mei. Bunicii copiilor. Ori de câte ori vin pe la noi, vin cu tot felul de cadouri. Mâncare, haine şi jucării. Oho, câte jucării! Sigur că apreciez, dar observ că băieții sunt apoi mult mai preocupați de cadouri decât să se joace cu ei. Şi când intră pe uşă, prima întrebare este „Ce mi-ai adus?” Fiindcă aşa i-au învățat.

Eu nu vreau să le răpesc lor bucuria de a le aduce copiilor daruri. Este plăcerea lor.

Dar eu şi soțul meu avem altă abordare.

Sigur că le mai cumpărăm şi noi, din când în când, cadouri. Câte o carte, câte o maşinuță sau o minge. Sigur că peste tot pe unde mă duc, chiar şi când trebuie să îmi cumpăr mie o ojă sau un elastic de păr, vă doar hăinuțe şi jucării pentru ei. Uneori mă abțin, când ştiu că au destule, alteori cedez, când ştiu că mingea roşie li s-a spart sau pachetul de cărți de joc nu mai e complet.

Oricum ar fi, de cele mai multe ori intrăm în casă cu mâinile goale şi brațele deschise. Orice eventuală plasă, plăsuță, pungă şi punguță rămân în maşină. Orice cadou, cadouaş, dar şi dăruleț îl dăm un pic mai târziu. Tot în ziua aceea, dar un pic mai târziu.

Aşa, mi se pare mie, când deschidem uşa, ei ne văd doar pe noi cu mâinile în şpagat, aşteptându-i la piept.

Aşa, mi se pare mie, se bucură mai mult de noi, suntem unii pentru alții genuin, puternic, prezenți. Îmbrățişați.

Nici nu mai aşteaptă să ne descălțăm, că ne trag de mână să ne arate castelul construit din hârtie igienică.

Nici nu mai aşteaptă să ne punem geaca în cuier, că ni se cocoțează de gât şi acolo rămân.

Nici nu mai aşteaptă să zicem ceva, că ne iau la joacă.

Nu zic că e greşit în alte moduri, nu zic că e tragedie dacă intru pe uşă cu trenulețul la subraț (mai ales când ne jucăm împreună), zic doar că eu, în loc de „Mami, ce mi-ai adus?” prefer de o mie de ori să mă ia în brațe şi să îmi spună „Mami, ce bine că ai venit!”

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Decât să mă-ntrebe „Ce mi-ai adus?”, prefer să-mi spună „Ce bine că ai venit!” apare prima dată în Bebelonia.ro.

Ba chiar, îmi amintesc şi acum cea mai stupidă ceartă pe care am avut-o:

-De ce te duci să faci duş acum? Când ştii că trebuie să predau un proiect? Nu te gândeşti deloc la mine, mi-a spus soțul meu.
-Pentru că nu am mai făcut duş de două zile şi nu mă mai suport. Îmi ia cinci minute.
– Dar poți face duş mai târziu, zice.
– Dar tu chiar nu poți să mai aştepți cinci minute? Pe bune, nu vezi în ce hal arăt?

Nu vreau să dezbat care cum avea dreptate, amândoi aveam creierii întinşi la maximum. Sigur că puteam să mai aştept eu, dar nici el nu avea cuțitul la os. Cert este că ne-am dat seama că trebuie să schimbăm ceva. Să ne organizăm altfel, ca să nu ne strângem de gât.

Ba chiar, două săptămâni, am încercat şi cu o bonă, dar nu ne-a reuşit. Doamna era drăguță, dar noi nu ne-am obişnuit, iar copiii nici atât.

Aşa că, soțul meu, care fusese oricum nefericit şi stresat la job, a spus că îşi dă demisia. Aşa, avea timp să se gândească la ce ar vrea să facă cu viața lui şi aşa avea să petreacă mai mult timp cu copiii.

Şi aşa avea să fie ca mine, care de cinci ani nu m-am mai întors în presă, sunt acasă cu amândoi băieții mei şi încerc, prin blogul acesta şi cărțile pe care le scriu (multe sunt încă în capul meu sau în drafts), să îmi fac o carieră.

Dar acum câteva seri, după jumătate de an de la demisie, mi-a spus că începe să îşi caute de lucru. Îi e teamă să rămână în urmă şi i se pare greu fără un plan profesional:

-Iubita, abia acum te înțeleg. Abia acum înțeleg tot sacrificiul pe care îl fac mamele care rămân acasă. Care aleg să facă asta sau care nu au încotro. Chiar meritați tot respectul nostru.

Şi aşa este, de multe ori, după ce termina serviciul, nu înțelegea de ce prefer să scriu în loc să stăm toți patru. Dar acum ştie că doar atunci aveam şi eu timp pentru mine

Aşa că, dragi tați, până nu veți amesteca în tocăniță, cu copilul în brațe, cum amestecăm noi, până nu veți strânge – din nou şi din nou – jucăriile împrăştiate cum strângem noi, nu aveți cum să ne înțelegeți pe deplin.

Până nu veți sta nopțile în fund cum stăm noi, până nu veți împinge la cărucior în sus şi în jos cum împingem noi, până nu veți rămâne singuri cu copiii cum rămânem noi, nu aveți cum să ne înţelegeți pe deplin.

Până nu veți cânta „un elefant se legăna” de o mie de ori cum cântăm noi, până nu veți încasa tantrumuri şi şuturi în somn cum încasăm noi, până nu veți sta acasă cum stăm noi, nu ne veți putea înțelege pe deplin. Şi poate niciodată nu o veți face, că nu se poate.

Dar vă încurajez în schimb să vă îmbrățişați soțiile mai des.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Dragi tați, până nu veți sta și voi acasă puțin, nu ne veți înțelege pe deplin apare prima dată în Bebelonia.ro.

Dar legătura aceea sfântă mamă-copil s-a sudat abia după ce mi-au trecut durerile, după ce mi s-au desfundat canalele, după ce am putut să stau în fund, după ce m-am mai calmat emoțional.

Sigur, îl iubeam, ultima suflare lui i-aş fi dat-o dacă era nevoie, dar abia după ce m-am liniştit am simțit cât de mult pot să îl iubesc.

Atât de mult, că m-am speriat. 

Mai ales că mi se suflase din public că „prea multă iubire şi pupat în fund (la propriu şi la figurat) pot să îl răsfețe”.

Şi, pentru câteva clipe, m-am simțit vinovată. Vinovată că-l iubesc prea mult. Vă dați seama ce prostie?

Apoi, m-a lovit: cum Doamne-iartă-mă să te învinovățeşti că-ți iubeşti copilul?

Fuck it! Îl iubesc de nu mai pot până în ziua în care n-oi mai fi.

Şi, cum jurnalistul din mine nu doarme niciodată, m-am documentat şi am văzut că tot mai multe studii confirmă: iubirea şi afecțiunea generoase ajută la dezvoltarea creierului, duc la ataşament securizant şi, pe termen lung, la independență. Sursa, aici.

Nu există „prea multă iubire”

Aşa că, da. Prea multe desene strică. Prea multe dulciuri strică. Prea multe jucării strică. Prea multe reguli strică. Prea multă libertate strică. Excesul e aproape mereu păcătos şi e bine să căutăm echilibrul. Media. Mijlocul. Balanța.

Dar nu în iubire.

Nu, acolo putem să dăm tot, chiar dacă ar fi să nu primim nimic. În iubire, nu este măsură. Iubirea este cât vezi cu ochii şi cât simți cu inima. 

Asta nu înseamnă să nu le spunem „Nu”.

Asta nu înseamnă să nu punem niciodată limite. Să cedăm la încă o ciocolată sau încă un desen de teama de a nu-i supăra. Nu.

Dar asta înseamnă să le spunem „te iubesc” când ne aduc o frunză sau ne trântesc uşa în nas. Înseamnă să îi luăm în brațe când ne culeg o râmă, când se agață de genunchi sau se dau cu fundul de pământ. 

Înseamnă să-i pupăm când ne privesc cu dulceață şi să-i ascultăm cu atenție când ne spun un secret despre spiriduşul care dă pârțuri la geam.

Înseamnă să mergem, când putem, la ei, sub pătura-cazemată şi să ne prefacem că-i cutremur.

Înseamnă să le amintim zi de zi cât sunt de buni şi minunați.

Înseamnă să le dăm timp din timpul nostru.

Iubirea este cel mai bun exces pe care putem să-l facem.

Cu prietenie,

Alexandra

Poza: arhivă personală

Articolul Spuneți-le şi arătați-le zilnic că-i iubiți! „Ce e prea mult strică” nu se aplică şi aici apare prima dată în Bebelonia.ro.

Este perioada în care e agățat de mine, e foarte dependent de mine, dar extraordinar de independent în rest. Dacă sunt în cameră, el se joacă singur, liniştit, cu o maşinuță, cu o telecomandă, cu o lanternă, îşi face de lucru cu mingile, oalele şi lingurile de lemn, răsfoieşte cărți, apasă pe butoane şi vorbeşte cu animalele din imagine.

(cu Luc nu exista aşa ceva, el nu ştia să se joace singur, de fapt, cred că noi nu ştiam să îl lăsăm, ne jucam continuu cu el, dar revin cu un articol, îl am în minte demult).

Şi, când are nevoie de mine, vine şi mă ia de mână. Nu vorbeşte decât onomatopeic, dar înțeleg tot ce îmi spune. Şi când vrea să îi scot vreo jucărie de sub fotoliu, şi când vrea să dau şuturi la poartă, şi când vrea să urce scările, cu mine în spatele lui.

Doamne, este atât de deştept! Sunt convinsă că exagerez, dar eu îl văd un mic Einstein.

Şi, pe cuvânt, credeam că la al doilea copil eşti călit, credeam că ştii cât de copleşitor este, cât de incredibil poate fi să-i fii părinte, credeam că nu te mai surprinde nimic.

Greşit! 

Copilul meu, puiul acesta mic cu picioruşele în paranteză, mă surprinde în fiecare zi. Doamne, nu există zi să nu mă minunez de toate aceste lucruri. De respirație, de glas, de sunetele onomatopeice. De fiecare privire. Uneori, mă minunez aşa tare, sunt aşa de uimită, îndrăgostită şi mândră că ia sulul de hârie igienică şi îşi suflă nasul, spre exemplu, că îmi zic că nu sunt sănătoasă. Ce mai contează că a împrăştiat toată hârtia prin living? El îşi suflă nasul.

Şi îmi amintesc că aşa eram şi la Luc. Primul meu copil. Prima mea iubire. Doamne, cât îi mai urmăream şi lui paşii şi îi observam gesturile! Pur şi simplu stăteam şi îl priveam pierdută.

Şi, la un moment dat, când eram prin Japonia (poate cei de mă citiți de mai demult vă amintiți), le arătam unor prieteni nepărinți cât poate fi Luc de ordonat: dădea şoşonii jos din pantofar, îi punea la loc, iar eu îl felicitam. “Vedeți că a pus încălțămintea în dulap? Vedeți?”, îi întrebam sincer impresionată. Răsturna jucăriile din coş, le punea una câte una din nou în el, iar eu aveam aceeaşi replică. “Vedeți, vedeți? Le-a pus la loc!” Până când, m-a tras Andrei, soțul meu, de mână:

-Iubita, pentru ei nu este atât de interesant ca pentru tine sau pentru mine, mi-a spus, cu o privire de parcă mă ruga să încetez.

Şi oare chiar aşa era? Bucuria de a-mi vedea copilul făcând un lucru aparent banal era doar a mea? m-a întrebat inima. „Normal că da”, mi-a răspuns creierul.

Şi atunci mi-am dat seama că nici eu, înainte de a-l avea pe Luc, nu reacționam la fericirile mici ale părinților din jur. Le împărtăşeam nițel din entuziasm, dar cam atât.

Pe când, acum, de când sunt mamă, le înțeleg mai bine decât oricând. Şi, de când sunt mamă de doi, mă bucur mai tare decând oricând.

Şi sunt convină că nu doar eu.

Sunt convinsă că mai sunt mame cărora li se sparge inima de bucurie când copilul face…orice.

Când copilul nostru reuşeşte să se dea jos din pat singur, ținându-se de cearşaf sau de zăbrelele de la pătuțul ataşat,

Când îşi duce lingurița la gură, întoarsă pe dos, să mănânce, apoi o bagă iar în castron,

Când râde ştrengăreşte că face o trăsnaie,

când ştie că nu are voie cu hârtie igienică în gură, dar o bagă în fața ta şi apoi fuge,

Când se opreşte şi studiază o umbră,

Când aruncă un şervețel la gunoi, apoi telecomanda şi telefonul,

Când încearcă să fluiere,

Când încearcă să se încalțe, când ne imită, când trage un pârț sau o linie cu creta, când reușește să se dea pe tobogan şi pentru multe alte când-uri, ce pentru cei din jur sunt doar banalități, doar acțiuni triviale, pentru noi ele sunt o însuflețire de mândrie, ce ne cuprinde până în adâncimea pieptului.

Ni se umple gâtul, ni se chirceşte stomacul, ni se încolăcesc celulele de atâtea fericiri mici, mici, mărunte. Ni se inundă ochii de lacrimi şi inima parcă pocneşte. Fiindcă ele sunt o dovadă a existenței copilului nostru, a dezvoltării, a iscusinței, a priceperii şi comicului său.

Sunt miile de momente ce ne ajută să trăim viața de părinte la maximum. Zilnic.

Pentru restul lumii ele nu reprezintă nimic. Ştiu şi îmi dau seama de asta. Dar pentru noi şi pentru hăul din ființa noastră, ele înseamnă totul.

Poza: Alec, surprins de Loredana Alexandra Photography

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când pentru restul lumii nu înseamnă nimic, dar pentru noi – totul apare prima dată în Bebelonia.ro.