Când pentru restul lumii nu înseamnă nimic, dar pentru noi – totul

0 Comentarii
Când pentru restul lumii nu înseamnă nimic, dar pentru noi – totul

Puiul  meu mic, Alec, are un şi două luni şi mor după el. Îl iubesc atât de mult, că tot timpul îmi simt pieptul mult prea strâmt pentru toate emoțiile din el. Şi este al doilea copil.

Este perioada în care e agățat de mine, e foarte dependent de mine, dar extraordinar de independent în rest. Dacă sunt în cameră, el se joacă singur, liniştit, cu o maşinuță, cu o telecomandă, cu o lanternă, îşi face de lucru cu mingile, oalele şi lingurile de lemn, răsfoieşte cărți, apasă pe butoane şi vorbeşte cu animalele din imagine.

(cu Luc nu exista aşa ceva, el nu ştia să se joace singur, de fapt, cred că noi nu ştiam să îl lăsăm, ne jucam continuu cu el, dar revin cu un articol, îl am în minte demult).

Şi, când are nevoie de mine, vine şi mă ia de mână. Nu vorbeşte decât onomatopeic, dar înțeleg tot ce îmi spune. Şi când vrea să îi scot vreo jucărie de sub fotoliu, şi când vrea să dau şuturi la poartă, şi când vrea să urce scările, cu mine în spatele lui.

Doamne, este atât de deştept! Sunt convinsă că exagerez, dar eu îl văd un mic Einstein.

Şi, pe cuvânt, credeam că la al doilea copil eşti călit, credeam că ştii cât de copleşitor este, cât de incredibil poate fi să-i fii părinte, credeam că nu te mai surprinde nimic.

Greşit! 

Copilul meu, puiul acesta mic cu picioruşele în paranteză, mă surprinde în fiecare zi. Doamne, nu există zi să nu mă minunez de toate aceste lucruri. De respirație, de glas, de sunetele onomatopeice. De fiecare privire. Uneori, mă minunez aşa tare, sunt aşa de uimită, îndrăgostită şi mândră că ia sulul de hârie igienică şi îşi suflă nasul, spre exemplu, că îmi zic că nu sunt sănătoasă. Ce mai contează că a împrăştiat toată hârtia prin living? El îşi suflă nasul.

Şi îmi amintesc că aşa eram şi la Luc. Primul meu copil. Prima mea iubire. Doamne, cât îi mai urmăream şi lui paşii şi îi observam gesturile! Pur şi simplu stăteam şi îl priveam pierdută.

Şi, la un moment dat, când eram prin Japonia (poate cei de mă citiți de mai demult vă amintiți), le arătam unor prieteni nepărinți cât poate fi Luc de ordonat: dădea şoşonii jos din pantofar, îi punea la loc, iar eu îl felicitam. “Vedeți că a pus încălțămintea în dulap? Vedeți?”, îi întrebam sincer impresionată. Răsturna jucăriile din coş, le punea una câte una din nou în el, iar eu aveam aceeaşi replică. “Vedeți, vedeți? Le-a pus la loc!” Până când, m-a tras Andrei, soțul meu, de mână:

-Iubita, pentru ei nu este atât de interesant ca pentru tine sau pentru mine, mi-a spus, cu o privire de parcă mă ruga să încetez.

Şi oare chiar aşa era? Bucuria de a-mi vedea copilul făcând un lucru aparent banal era doar a mea? m-a întrebat inima. “Normal că da”, mi-a răspuns creierul.

Şi atunci mi-am dat seama că nici eu, înainte de a-l avea pe Luc, nu reacționam la fericirile mici ale părinților din jur. Le împărtăşeam nițel din entuziasm, dar cam atât.

Pe când, acum, de când sunt mamă, le înțeleg mai bine decât oricând. Şi, de când sunt mamă de doi, mă bucur mai tare decând oricând.

Şi sunt convină că nu doar eu.

Sunt convinsă că mai sunt mame cărora li se sparge inima de bucurie când copilul face…orice.

Când copilul nostru reuşeşte să se dea jos din pat singur, ținându-se de cearşaf sau de zăbrelele de la pătuțul ataşat,

Când îşi duce lingurița la gură, întoarsă pe dos, să mănânce, apoi o bagă iar în castron,

Când râde ştrengăreşte că face o trăsnaie,

când ştie că nu are voie cu hârtie igienică în gură, dar o bagă în fața ta şi apoi fuge,

Când se opreşte şi studiază o umbră,

Când aruncă un şervețel la gunoi, apoi telecomanda şi telefonul,

Când încearcă să fluiere,

Când încearcă să se încalțe, când ne imită, când trage un pârț sau o linie cu creta, când reușește să se dea pe tobogan şi pentru multe alte când-uri, ce pentru cei din jur sunt doar banalități, doar acțiuni triviale, pentru noi ele sunt o însuflețire de mândrie, ce ne cuprinde până în adâncimea pieptului.

Ni se umple gâtul, ni se chirceşte stomacul, ni se încolăcesc celulele de atâtea fericiri mici, mici, mărunte. Ni se inundă ochii de lacrimi şi inima parcă pocneşte. Fiindcă ele sunt o dovadă a existenței copilului nostru, a dezvoltării, a iscusinței, a priceperii şi comicului său.

Sunt miile de momente ce ne ajută să trăim viața de părinte la maximum. Zilnic.

Pentru restul lumii ele nu reprezintă nimic. Ştiu şi îmi dau seama de asta. Dar pentru noi şi pentru hăul din ființa noastră, ele înseamnă totul.

Poza: Alec, surprins de Loredana Alexandra Photography

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

Centrul de preferințe pentru confidențialitate

bebelonia.ro

Cookie-urile folosite de acest site sunt limitate şi nu te vor afecta în nici un fel. Vezi mai multe detalii aici https://jetpack.com/support/cookies/

facebook, twitter