Decât să mă-ntrebe „Ce mi-ai adus?”, prefer să-mi spună „Ce bine că ai venit!”

Acum trei ani, pentru cine nu ştie, când Luc avea vârsta lui Alec, am stat 6 luni în Tokyo. Andrei lucra foarte mult, pleca dimineața şi ajungea seara, la 8. Era primul care pleca de la birou oricum, fiindcă japonezii aşa lucrează. Mult.

Şi deşi pleca de la serviciu, venea acasă şi mai lucra şi pentru echipa din România puțin.

Aşa, Luc începuse să se obişnuiască cu laptopul. Ba chiar, Andrei îl lua în brațe şi îi mai punea şi câte un videoclip – două cu trenulețele, preferatele lui. Trenulețe adevărate, japoneze, mergând pe şine. Nimic spectaculos, dar nici educativ. E plin Youtubul de ele.

Nu prea eram de acord, amândoi ştiam că ecranele nu sunt bune pentru copii (Luc nu avea nici doi ani), dar cele cinci – zece minute am zis că nu or fi capăt de țară.

Dar, nici după o săptămână, s-a întâmplat asta:

Când Andrei intra pe uşă, copilul nici nu-l mai băga în seamă. Nu îi mai sărea în brațe, nu părea să-i pese că tatăl lui a venit acasă după o zi întreagă, nu voia să se joace cu el. Luc doar sărea să ia geanta de laptop şi striga „tren”, „tren”.

Soțului meu nu i-a picat bine, că îşi dorea şi el, ca orice părinte îndrăgostit şi plin de dor, atenție. Atenție de la copilul lui. Aşa că, a început să îşi lase laptopul la serviciu şi venea acasă doar cu brațele deschise.

Am încetat astfel să îi mai punem ceva pe ecrane până aproape de 3 ani, când a ajuns la grădiniță.

Şi un alt exemplu ar fi cu părinții mei. Bunicii copiilor. Ori de câte ori vin pe la noi, vin cu tot felul de cadouri. Mâncare, haine şi jucării. Oho, câte jucării! Sigur că apreciez, dar observ că băieții sunt apoi mult mai preocupați de cadouri decât să se joace cu ei. Şi când intră pe uşă, prima întrebare este „Ce mi-ai adus?” Fiindcă aşa i-au învățat.

Eu nu vreau să le răpesc lor bucuria de a le aduce copiilor daruri. Este plăcerea lor.

Dar eu şi soțul meu avem altă abordare.

Sigur că le mai cumpărăm şi noi, din când în când, cadouri. Câte o carte, câte o maşinuță sau o minge. Sigur că peste tot pe unde mă duc, chiar şi când trebuie să îmi cumpăr mie o ojă sau un elastic de păr, vă doar hăinuțe şi jucării pentru ei. Uneori mă abțin, când ştiu că au destule, alteori cedez, când ştiu că mingea roşie li s-a spart sau pachetul de cărți de joc nu mai e complet.

Oricum ar fi, de cele mai multe ori intrăm în casă cu mâinile goale şi brațele deschise. Orice eventuală plasă, plăsuță, pungă şi punguță rămân în maşină. Orice cadou, cadouaş, dar şi dăruleț îl dăm un pic mai târziu. Tot în ziua aceea, dar un pic mai târziu.

Aşa, mi se pare mie, când deschidem uşa, ei ne văd doar pe noi cu mâinile în şpagat, aşteptându-i la piept.

Aşa, mi se pare mie, se bucură mai mult de noi, suntem unii pentru alții genuin, puternic, prezenți. Îmbrățişați.

Nici nu mai aşteaptă să ne descălțăm, că ne trag de mână să ne arate castelul construit din hârtie igienică.

Nici nu mai aşteaptă să ne punem geaca în cuier, că ni se cocoțează de gât şi acolo rămân.

Nici nu mai aşteaptă să zicem ceva, că ne iau la joacă.

Nu zic că e greşit în alte moduri, nu zic că e tragedie dacă intru pe uşă cu trenulețul la subraț (mai ales când ne jucăm împreună), zic doar că eu, în loc de „Mami, ce mi-ai adus?” prefer de o mie de ori să mă ia în brațe şi să îmi spună „Mami, ce bine că ai venit!”

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *