Timp de trei-patru luni, după ce a început Luc grădiniţa, am avut un soi de epuizare psihică în tot corpul, un stres care mă măcina precum picătura chinezească. Şi nu pentru că adaptarea a fost mai grea, nu pentru că l-am simţit cum mai face un pas spre independenţă, ci, pentru că, începuse să împingă copiii. Iar eu nu găseam cauza şi mă simţeam o neputincioasă.
Îl rugam pe Luc să îşi ceară scuze colegilor, eu îmi ceream scuze părinţilor şi educatoarelor, care mă asigurau că e doar o perioadă trecătoare, ca un efect secundar al noii etape prin care trece. Dar pe mine mă consuma teribil. Visam cum împinge, ajungeam să vorbesc zilnic cu el despre asta, deşi educatoarea îmi spusese să nu insist, că mai rău fac.
Am discutat şi cu psihologi şi nu vă spun câte teorii am auzit, câte scenarii ne-am făcut, câte jocuri am încercat. Dar, până la urmă, după săptămâni de tensiuni, am înţeles.
-De ce nu te joci cu colegii tăi? l-a întrebat educatoarea într-o zi de ianuarie, când se dusese într-un colţ şi refuza să interacţioneze cu ceilalţi.
-Veau să mă joc cu mami şi tati, i-a răspuns încet.
Luc suferea în inimioara lui că timpul cu noi, mai ales cu mine, se redusese dramatic. De la statul împreună zi de zi, oră de oră, respiraţie după respiraţie, ne vedeam câteva ore seara. Asta pentru că mutatul în afara oraşului are dezavantajele lui. Dar am început să îl iau de la grădiniţă mai devreme, să încerc să îi reumplu acel rezervor al lui, să ne conectăm nu cât credeam eu că e necesar, ci cât avea el nevoie. Mă credeţi că după prima săptămână de aplicat această strategie copilul meu a început să îşi rărească acel comportament? Mă credeţi că nu prea îmi venea să cred? Dar da, după ce am înţeles cauza, Luc nu a mai împins.
Iar unul din locurile noastre preferate de conectare era cafeneaua Mom O’Clock, un local perfect pentru amândoi, fiind la zece minute de grădiniţă. Are un spaţiu amenajat atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, atât la parter, cât şi la etaj. Are cameră de alăptare, leagăne în toaletă să nu alergi cu pantalonii în vine după copil, mâncare baby-friendly, jocuri, jucării şi cărţi ce ne ţin copiii ocupaţi cât noi bem un ceai.
E aceeaşi cafenea unde mi-am lansat primul meu volum de poezii, unde m-au îmbrăţişat mâini calde, aceleaşi mâini care îşi ştergeau ochii pe furiş din pricina vreunui vers. Un local foarte special pentru mine, pentru noi, fondat de Oana Boia şi Andra Sima.
Iar acum, când am aflat cu tristeţe că trece printr-o perioadă grea, aş vrea să vă cer ajutorul. Din cauza pandemiei, Mom O’Clock se află la răscruce de drumuri: mai poate continua sau nu? Răspunsul nu este unul simplu, dar îl pot pune în câteva cuvinte: da, dar cu ajutorul nostru.
CE PUTEM FACE PENTRU MOM O’CLOCK?
Putem să susţinem campania de crowdfunding,prin care ne putem alege diferite recompense, pachete, pe care le putem folosi pentru noi sau pentru cei dragi:
- putem dona şi primim chiar şi noi un mic cadou:
- poate avem nevoie de spaţiu pentru zile de naştere sau alte evenimente în perioada următoare, aşa că putem achiziţiona în avans experienţe şi vouchere de consumaţie pentru perioada de după redeschidere: vouchere băutura & gustare, acces la evenimente, abonamente de tip credit, pachet de aniversare
- putem să profităm de reduceri şi să cumpărăm jocurile creative incluse în campanie, bucurându-ne astfel de un respiro cât cel mic se joacă
Cum jocuri sunt foarte multe, vă las pagina principală a campaniei de crowdfunding, unde găsiţi toate ofertele de jocuri, dar şi opţiunile de mai sus, prin care puteţi ajuta la deschiderea cafenelei.
Orice ajutor contează, chiar şi un share.
Poze: arhivă personală şi Mom O’Clock
Cu prietenie şi mulţumiri,
Alexandra
0
0
0
0
