Ai încredere în copilul tău, ai încredere în tine! Toate etapele sunt normale şi, vrem, nu vrem, toate trec

Am trecut cu Luc prin multe etape provocatoare de-a lungul celor cinci ani şi jumătate.

Mai ales când era mic.

Am trecut prin etapa în care spunea nu, refuza orice, numai să îşi exercite dreptul de a decide asupra vieţii lui.

Am trecut prin etapa în care împingea copiii, câteva luni pline de stres pentru mine, din care nu credeam că mai ieşim vreodată. Serios, mă consumam că nu găsesc cauza comportamentului său de aveam şi coşmaruri. Am scris aici pe larg, cum a început şi am scris aici cum am găsit, în cele din urmă, cauza şi rezolvarea.

Am trecut prin etapa în care nu dorea să se mai îmbrace. Doamne, cât trebuia să îl alerg prin casă, câte rugăminţi, câte certuri, câte frustrări, mai ales când trebuia să mergem undeva unde nu puteam anula. Fiindcă da, am amânat câteva întâlniri fiindcă efectiv voia să iasă din casă în pielea goală, în plină iarnă.

Am trecut prin etapa în care ne lovea. Mai scăpa de mic din când în când câte o palmă de supărare, dar nu avea o ţintă clară, mai ales că îl sfătuiam să se descarce pe o pernă. Dar în pandemie, în cele două luni de izolare, a început să ne lovească pe noi. Mami, nu lovim, mami, ne doare, mami, te rog să loveşti canapeaua, mami, nu pot să te las să mă loveşti, mami, sunt aici, înţeleg, eşti foarte supărat, dar nu se poate să mă loveşti. Ştiţi voi, aceleaşi cuvinte de nu mai suportam să le aud eu la cât de des le foloseam.

Am trecut prin etapa în care lovea căţeii şi strivea melcii. Caută cărţi, informaţii, vorbeşte cu specialişti, ce se întâmplă cu copilul meu de e sadic. Îmi pare rău, ştiu că nu se pun etichete, dar gândurile mele umblau departe, pe coclauri, nu înţelegeam de ce nu e empatic. Până am înţeles că empatia e în proces de dezvoltare până la adolescenţă.

Am trecut prin etapa în care sâcâia copiii şi le testa limitele. Spre exemplu, dacă îi spunea un copil să nu îl mai atingă cu un deget, Luc îl atingea cu toată mâna. Dacă îi spunea să nu pună piciorul pe scaunul lui, fix asta făcea. Şi gândurile iar îmi umblau pe coclauri, de îl vedeam la şi şcoală făcând asta.

Fiecare etapă a fost o provocare pentru mine. Unele au durat câteva săptămâni, altele câteva luni, dar la fiecare am înţeles că explicaţiile, repetiţia lor, atenţia îndreptată asupra cauzei, documentarea, informarea, răbdarea sunt foarte importante. Dar cel mai mult m-a ajutat un sfat:

-E normal, şi copilul meu meu a trecut prin asta!

Ori de câte ori am înţeles acest lucru, stresul mi se mai ducea din corp.

Iar cam toate etapele au început să se diminueze cu vârsta de 3 ani. Abia de atunci am simțit că ne înțelegem mai bine. Că îşi poate controla mai uşor impulsurile, emoțiile.

De la împins copiii, copilul meu mare îi ia acum în brațe. Ba chiar, îşi mângâie şi îşi iubeşte frățiorul mic cum rar am văzut. De la strivit melci (normal că îl învățam să nu!), acum îi ia de pe drum, îi pune pe iarbă, ca să nu îi calce maşina. Sau fratele lui mai mic. De la refuzul de a se îmbrăca, acum mă roagă să îl ajut să îşi aleagă hainele. De la lovit cățeii fără stăpân (normal că nu-l lăsam!), acum le dă de mâncare şi mă opreşte când vreau să îi alung. Copiii nu sunt răi, nu sunt sadici, nu fac lucruri să ne supere intenţionat, ci pur şi simplu trec prin nişte etape fireşti în dezvoltarea lor.

Când crezi că nu mai poţi, că nu îl înţelegi, când crezi că ai greşit undeva, dar nu ştii unde, aminteşte-ţi că sunt atâţia alţi părinţi ca tine, atâţia alţi copii cu acelaşi comportament şi că, în cele din urmă, va învăţa cum să meargă pe aleea potrivită. Ai încredere în copilul tău, ai încredere în tine. Toate etapele grele trec, cu răbdare şi blândeţe. Toate. Şi cele grele, şi cele care nu ai mai vrea să se termine vreodată.

PS: acum o iau de la capăt cu fratele lui mai mic, Alec.

Cu prietenie,

Alexandra