Pentru toți copiii pe care i-a împins copilul meu: îmi pare rău

Aseară Luc a plâns aproape încontinuu. Ori de câte ori nu reuşea să pună hipopotamul peste cal, se enerva şi plângea. Ori de câte ori încercam să îi suflu nasul, se enerva şi plângea. Ori de câte ori nu îi îndeplineam o dorință, se enerva şi plângea. Se punea în fund, întindea mânuțele după mine şi îşi scotea frustrări din suflet pe care şi le ținuse ascunse, pe zi, de la grădiniță. 

Am bănuit că de acolo şi am bănuit bine.

-Mami, te-ai simțit singur la grădiniță?

-Da, zicea cu patos.

-Ai fi vrut să stăm noi doi mai mult împreună?

-Da, zicea iar izbucnind în plâns.

-Mâine te iau mai devreme, ce zici?

S-a luminat, s-a uitat la mine şi a zis „daaa!” fericit.

Iar azi-dimineață, când l-am lăsat la grădiniță, am discutat cu educatoarea lui şi am înțeles. Luc împinsese trei colegi pe timpul zilei, iar una dintre fetițe începuse chiar să plângă. Mişcările lui sunt destul de încete, ca şi când ne-am da noi un ghiont, dar tot sunt neplăcute pentru cei din jur. Mai ales pentru cei mai mici, care poate se sperie. Ştiam că mai loveşte cu palma sau mai dă cu piciorul din când în când, când se supără (şi mereu am fost promptă cu explicațiile şi interdicția de a lovi), dar nu ştiam că şi împinsul a început să îi intre în comportament.

Îngrijitoarea de la grădiniţă mi-a spus că aşa încearcă el să atragă atenţia, că i se pare o joacă, fiindcă imediat îi şi mângâie, iar educatoarea m-a sfătuit să nu îmi fac griji, că nu e constant.

-Are zile şi zile, mi-a spus educatoarea. Sunt zile în care nu împinge deloc sau sunt zile în care face asta. Iar el probabil a plâns aseară că i-a părut rău. Dar e normal la vârsta aceasta, nu vă faceți griji. 

Griji îmi fac, vă dați seama, orice mi-aţi zice. Am citit „Nu există copii răi” de Janet Lansbury şi înțeleg că sunt impulsuri pe care copilul nu le poate controla. Impulsuri care vin din frustrări de neînțelegere, suferințe cauzate poate de timpul mai redus cu noi, curiozități care să îl facă să stârnească atenția, reacții sau să testeze limite. Iar soluțiile recomandate prin care să îşi stăvilească aceste impulsuri sunt cele prin joacă.

Ştiți cât de mult alergăm prin casă seara ca să îşi consume energia? Mult. Deşi poate tocmai ne întoarcem din parc. 

-Încercați să vă lăsați împinşi de el şi să îl faceți să râdă. Să îi arătați că el este puternic, iar voi nu, ne-a spus un psiholog când am discutat despre acest subiect. 

Încă nu am pus în aplicare decât puţin, dar am de gând să continuu să fac asta şi să vă țin la curent.

Deci la teorie chiar stau binişor. Dar la practică mă consum teribil, că nu ştiu cum să o apuc.

Noi am fost în ambele tabere şi îmi permit să vorbesc din perspectiva amândurora.

Până acum, Luc a mai fost căpăcit, muşcat, lovit în stomac şi m-a durut tare ori de câte ori am văzut asta. Dar a fost, de câteva ori, şi cel care a lovit cu palma, care a împins sau care a dat cu piciorul de față cu mine. Şi m-a durut la fel de rău. Poate chiar mai rău, pentru că simțeam privirile compătimitoare, dojenitoare, nervoase ale părinților ca o flacără de aragaz pe piele. Şi, pe deasupra, ştiam şi ce au în suflet şi în minte, că doar nu demult fusesem în papucii lor.

Dar nimic nu se compară cu vinovăția: de unde să capete copilul meu un asemenea comportament? Unde şi cu ce greşesc? Unde şi ce nu fac bine? Poate simte că nu este iubit suficient sau poate nu are atenție din partea noastră? Nu, nu se poate să fie asta. Zilnic îi spun că îl iubesc, zilnic ne jucăm, zilnic ne giugiulim, ne ținem în brațe, vorbim, dansăm, iar el este drăgăstos, empatic şi grijuliu. Nu răneşte intenționat.

Dar ce? Are clar nişte frustrări adunate în inimioară, în gât, în urechi, pe care nu le poate exprima. Ştiu asta. Mai ales de când a început grădinița. Dar o să fac tot posibilul să îl ajut, să îl înţeleg, pentru că nu îi este nici lui bine. Am văzut doar aseară, cât a plâns încontinuu, din orice. Sigur, din fericire, nu e la ordinea zilei, nu are un astfel de comportament constant. Dar aş prefera să nu fie deloc. 

Fiind în ambele tabere, vreau să vă zic că ştiu că e greu să îți vezi copilul cum este lovit. Este foarte greu. Dar vreau să ştiți că e al naibii de dureros să fii şi părintele al cărui copil loveşte. Şi, mai ales, aş vrea să ştiți că îi pare tare rău. 

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra