Dragi tați, până nu veți sta și voi acasă puțin, nu ne veți înțelege pe deplin

Soțul meu şi-a dat demisia în septembrie. A fost o perioadă grea pentru noi, câteva luni de tensiuni, el avea deadline-uri, eu începusem mai multe proiecte, nu mai voiam să refuz, voiam să simt că lucrez, iar copiii erau mai mult răciți. Aşa că, stăteam toți patru continuu, printre scris, telefoane, mâncare, curățenie, call-uri şi muci.

Ba chiar, îmi amintesc şi acum cea mai stupidă ceartă pe care am avut-o:

-De ce te duci să faci duş acum? Când ştii că trebuie să predau un proiect? Nu te gândeşti deloc la mine, mi-a spus soțul meu.
-Pentru că nu am mai făcut duş de două zile şi nu mă mai suport. Îmi ia cinci minute.
– Dar poți face duş mai târziu, zice.
– Dar tu chiar nu poți să mai aştepți cinci minute? Pe bune, nu vezi în ce hal arăt?

Nu vreau să dezbat care cum avea dreptate, amândoi aveam creierii întinşi la maximum. Sigur că puteam să mai aştept eu, dar nici el nu avea cuțitul la os. Cert este că ne-am dat seama că trebuie să schimbăm ceva. Să ne organizăm altfel, ca să nu ne strângem de gât.

Ba chiar, două săptămâni, am încercat şi cu o bonă, dar nu ne-a reuşit. Doamna era drăguță, dar noi nu ne-am obişnuit, iar copiii nici atât.

Aşa că, soțul meu, care fusese oricum nefericit şi stresat la job, a spus că îşi dă demisia. Aşa, avea timp să se gândească la ce ar vrea să facă cu viața lui şi aşa avea să petreacă mai mult timp cu copiii.

Şi aşa avea să fie ca mine, care de cinci ani nu m-am mai întors în presă, sunt acasă cu amândoi băieții mei şi încerc, prin blogul acesta şi cărțile pe care le scriu (multe sunt încă în capul meu sau în drafts), să îmi fac o carieră.

Dar acum câteva seri, după jumătate de an de la demisie, mi-a spus că începe să îşi caute de lucru. Îi e teamă să rămână în urmă şi i se pare greu fără un plan profesional:

-Iubita, abia acum te înțeleg. Abia acum înțeleg tot sacrificiul pe care îl fac mamele care rămân acasă. Care aleg să facă asta sau care nu au încotro. Chiar meritați tot respectul nostru.

Şi aşa este, de multe ori, după ce termina serviciul, nu înțelegea de ce prefer să scriu în loc să stăm toți patru. Dar acum ştie că doar atunci aveam şi eu timp pentru mine 🙂

Aşa că, dragi tați, până nu veți amesteca în tocăniță, cu copilul în brațe, cum amestecăm noi, până nu veți strânge – din nou şi din nou – jucăriile împrăştiate cum strângem noi, nu aveți cum să ne înțelegeți pe deplin.

Până nu veți sta nopțile în fund cum stăm noi, până nu veți împinge la cărucior în sus şi în jos cum împingem noi, până nu veți rămâne singuri cu copiii cum rămânem noi, nu aveți cum să ne înţelegeți pe deplin.

Până nu veți cânta „un elefant se legăna” de o mie de ori cum cântăm noi, până nu veți încasa tantrumuri şi şuturi în somn cum încasăm noi, până nu veți sta acasă cum stăm noi, nu ne veți putea înțelege pe deplin. Şi poate niciodată nu o veți face, că nu se poate.

Dar vă încurajez în schimb să vă îmbrățişați soțiile mai des.

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.