Şi deşi pleca de la serviciu, venea acasă şi mai lucra şi pentru echipa din România puțin.

Aşa, Luc începuse să se obişnuiască cu laptopul. Ba chiar, Andrei îl lua în brațe şi îi mai punea şi câte un videoclip – două cu trenulețele, preferatele lui. Trenulețe adevărate, japoneze, mergând pe şine. Nimic spectaculos, dar nici educativ. E plin Youtubul de ele.

Nu prea eram de acord, amândoi ştiam că ecranele nu sunt bune pentru copii (Luc nu avea nici doi ani), dar cele cinci – zece minute am zis că nu or fi capăt de țară.

Dar, nici după o săptămână, s-a întâmplat asta:

Când Andrei intra pe uşă, copilul nici nu-l mai băga în seamă. Nu îi mai sărea în brațe, nu părea să-i pese că tatăl lui a venit acasă după o zi întreagă, nu voia să se joace cu el. Luc doar sărea să ia geanta de laptop şi striga „tren”, „tren”.

Soțului meu nu i-a picat bine, că îşi dorea şi el, ca orice părinte îndrăgostit şi plin de dor, atenție. Atenție de la copilul lui. Aşa că, a început să îşi lase laptopul la serviciu şi venea acasă doar cu brațele deschise.

Am încetat astfel să îi mai punem ceva pe ecrane până aproape de 3 ani, când a ajuns la grădiniță.

Şi un alt exemplu ar fi cu părinții mei. Bunicii copiilor. Ori de câte ori vin pe la noi, vin cu tot felul de cadouri. Mâncare, haine şi jucării. Oho, câte jucării! Sigur că apreciez, dar observ că băieții sunt apoi mult mai preocupați de cadouri decât să se joace cu ei. Şi când intră pe uşă, prima întrebare este „Ce mi-ai adus?” Fiindcă aşa i-au învățat.

Eu nu vreau să le răpesc lor bucuria de a le aduce copiilor daruri. Este plăcerea lor.

Dar eu şi soțul meu avem altă abordare.

Sigur că le mai cumpărăm şi noi, din când în când, cadouri. Câte o carte, câte o maşinuță sau o minge. Sigur că peste tot pe unde mă duc, chiar şi când trebuie să îmi cumpăr mie o ojă sau un elastic de păr, vă doar hăinuțe şi jucării pentru ei. Uneori mă abțin, când ştiu că au destule, alteori cedez, când ştiu că mingea roşie li s-a spart sau pachetul de cărți de joc nu mai e complet.

Oricum ar fi, de cele mai multe ori intrăm în casă cu mâinile goale şi brațele deschise. Orice eventuală plasă, plăsuță, pungă şi punguță rămân în maşină. Orice cadou, cadouaş, dar şi dăruleț îl dăm un pic mai târziu. Tot în ziua aceea, dar un pic mai târziu.

Aşa, mi se pare mie, când deschidem uşa, ei ne văd doar pe noi cu mâinile în şpagat, aşteptându-i la piept.

Aşa, mi se pare mie, se bucură mai mult de noi, suntem unii pentru alții genuin, puternic, prezenți. Îmbrățişați.

Nici nu mai aşteaptă să ne descălțăm, că ne trag de mână să ne arate castelul construit din hârtie igienică.

Nici nu mai aşteaptă să ne punem geaca în cuier, că ni se cocoțează de gât şi acolo rămân.

Nici nu mai aşteaptă să zicem ceva, că ne iau la joacă.

Nu zic că e greşit în alte moduri, nu zic că e tragedie dacă intru pe uşă cu trenulețul la subraț (mai ales când ne jucăm împreună), zic doar că eu, în loc de „Mami, ce mi-ai adus?” prefer de o mie de ori să mă ia în brațe şi să îmi spună „Mami, ce bine că ai venit!”

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Decât să mă-ntrebe „Ce mi-ai adus?”, prefer să-mi spună „Ce bine că ai venit!” apare prima dată în Bebelonia.ro.

Nu o să vă spun cât de frumoasă a fost copilăria mea, cât de multe amintiri incredibile am în mine şi în minte, cum ne ascundem prin cotețele găinilor, cum adunam ouăle din cuibar, cum mâncam pâine înmuiată-n apă cu zahăr, cum ne dădeam pe funii, cum săream în fân, cum alergam de dimineața până seara, fiindcă v-am mai spus.

Nu o să mă refer nici la condiții, nu o să fac comparații între mediile rural şi urban, fiindcă – deşi infrastructura este la un alt nivel față de cum era când eram eu mică, încă mai găseşti veceu în curte, primul pediatru e la 40 km distanță, iar stațiunea Voineasa – care odată era în plină floare – acum e părăsită.

Dar vreau să vă spun că e mai uşor să creşti un copil aici, la țară. Nu doar pentru cadrul natural, pentru libertatea incredibilă pe care ți-o dă un sat, ci şi datorită unui alt mare avantaj, pe care la oraş nu prea-l găseşti. Sau, cel puțin, eu nu l-am văzut: comunitate.

Sigur, se pot forma comunități în ansamblurile rezidențiale, spre exemplu, sunt mari şanse să îți ştii 3-4 vecini, dar nu la nivelul de aici.

La sat, la țară, îți ştii toți vecinii.

Noi, aici, suntem ca o mare, mare familie şi, de două săptămâni de când am venit la părinții mei, în vacanță, la bunici, copilul meu mare este în extaz. 

Aici, la sat, stă desculț de când se dă jos din pat, dimineața, până se bagă iar la culcare. Dacă îl vezi de la distanță, ai zice că s-a mai bronzat față de ieri, dar, dacă te uiți mai atent, îți dai seama că e doar un strat de praf în plus. 

Aici, la sat, se joacă cu prietenii lui într-un spațiu sigur, înconjurat de o pădure de brazi înalți, de nu e nevoie să mă uit continuu după el. Îl aud de la geam cum chirăie, țipă sau râde.

Aici, la sat, copiii merg des prin vecini, ca la colindat. Dacă nu îi găseşti la prima scară, îi găseşti la a doua. Dacă nu îi găseşti la noi, îi găseşti în pod, la vecinul de la 1. 

Aici, la sat, nu-mi fac griji că poate fi flămând. În primul rând, fiindcă la cât sport face zilnic, cere singur de mâncare. Şi, în al doilea, pe la câți vecini merge, de atâtea ori se aşază la masă. Fiindcă mâncarea la ei e, invariabil, mai gustoasă.

Aici, la sat, dau mâncare la păsări, caută păstrăvi prin râu, văd cum se mulge o vacă, se cațără în copaci şi mănâncă mere din mărul din grădină.

Sigur, aş fi ipocrită să nu atribui şi oraşului avantajele sale. Doar de aceea ne-am mutat, spre un trai…mai bun.

(Deşi, până la urmă, dacă stau să mă gândesc, cu toții facem Rai din ce avem, unde suntem şi cu cine).

Dar chiar cred, cu toată tăria, că părinții şi copiii cu bunici la țară sunt norocoşi.

Chiar cred că vacanțele la sat sunt o bucurie.

Noi, cei mari, suntem mai relaxați, iar ei, cei mici, sunt mai liberi.

Şi mai pot gusta, pe ici, pe colo, din copilăria noastră.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Fericiți părinții şi copiii cu bunici la țară. Aici, copiii se cresc mai uşor apare prima dată în Bebelonia.ro.

Dragii mei bunici,

Nu vă mai am de ceva vreme în casa veche, pustiită,

Nu vă mai aud de ceva vreme vocea rumenită,

Dar vă am aici, în mine.

Dragii mei,

De mi-ați fi cunoscut copiii,

De le-ați fi auzit graiul,

De le-ați fi şters părul transpirat,

V-ați fi îndrăgostit.

Mi-ați fi spus că seamănă cu mine.

De mi-ați fi cunoscut copiii,

Unul – mai brunet, altul – mai blond,

De le-ați fi şters lacrimile cu mâinile voastre crăpate,

De la sapă, de la fân, de la rânit,

V-ați fi îndrăgostit.

Mi-ați fi spus să am grjă de ei.

De mi-ați fi cunoscut copiii,

Le-ați fi dat cozonaci din aceia fardați de foc şi nucă,

Semințe de dovleac puse pe sobă la prăjit,

Mere ionatane, puse în brotină, la copt sau gutui aşezate, la rând, în geam.

Le-ați fi dat şi pâine înmuiată-n lapte proaspăt, stropită cu zahăr,

Cartofi prăjiți cu usturoi din viul nopții,

I-ați fi lăsat să sară pe hainele bocnă, înghețate-afar’ pe sârmă şi puse-n casă la uscat.

Cum săream noi.

De mi-ați fi cunoscut copiii,

Tu, mamaie, le-ai fi încropit păpuşi din cârpe,

Le-ai fi făcut ciorapi din lână țurcană,

Le-ai fi spus o poezie sau o rugăciune.

De i-ați fi văzut cum aleargă, cum râd, cum strălucesc,

Tu, tataie, i-ai fi pupat cu mustața ta aspră,

Le-ai fi cântat cu fluierul, 

I-ai fi luat cu tine în podul grajdului, să luați ouăle din cuibar.

Cum luam noi.

Dragii mei bunici,

De mi-ați fi cunoscut copiii, 

Acum, în plină iarnă,

V-ați fi îndrăgostit.

Iar ei, dacă v-ar fi cunoscut,

Ar fi fost cu două inimi mai bogați,

Ca mine.

Cu dor de voi,

Eu, cea pe care o cărați în spinare cândva şi care acum se întreabă dacă o să vă mai vadă vreodată…

Poza: noi 3, în seara asta

Articolul Pentru bunicii mei: de mi-ați fi cunoscut copiii… apare prima dată în Bebelonia.ro.

 În fine, o altă poveste.

 Ei, şi când am ajuns înapoi acasă, la Voineasa, am simţit cum pic de somn. Îmi era rău de somn, o stare pe care nu o mai simţisem de foarte multă vreme.

-Du-te şi pune capul jos pe pernă, că stau eu cu copilul, mi-a spus mama.

Nu ştiu dacă mă credeţi, dar în momentul acela am simţit cum mi se ridică de pe umeri o halteră de 50kg. M-am simţit eliberată de o tensiune apăsătoare. Îmi era aşa de rău din cauza somnului, că nu aş fi fost în stare să stau cu Luc. Sau aş fi stat, dar probabil nu aş fi fost o companie plăcută. 

Şi atunci mi-am dat seama cât de norocoasă sunt, cu toate certurile pe care le mai am cu ei din cauza diferenţelor noastre, că părinţii mei vor să se implice în viaţa copilului meu. Că vor şi pot să mă ajute.

Sigur, nu e obligaţia niciunui bunic să facă asta, toți au dreptul să îşi trăiască viața aşa cum doresc (o pensie liniştită), dar pentru noi, ca părinţi, ei pot fi o gură de aer de munte. 

Să te trezeşti cu ciorba încălzită, pusă pe masă.

Să dormi până la 10 dimineaţa.

Să ai timp de o plimbare prin pădure, tu cu bebeluşul din burtă ce va veni.

Să stai pe balcon şi să citeşti Prietena mea genială de Ferrante.

Să fugi până la magazin să îţi iei îngheţată, pe care să o mănânci pe bancă, fără să te vadă copilul.

Să te bucuri de bucuria lui când se joacă cu bunicul pituluşu sau cu bunica cu mingea şi maşinile.

Să ai timp să respiri.

Poate ne ajută fiindcă nu au uitat cum e să fii părinte. Poate ne oferă timp fiindcă nu au uitat cum eram noi mici şi aveau şi ei nevoie de ajutor. Sau poate ne ajută doar din dragoste pentru noi sau pentru nepoţi. Indiferent cum ar fi, să nu uităm să le mulţumim. Nu sunt obligaţi, dar sunt minunaţi.

Poza: mama şi Luc, azi, la strâns de fân

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Pentru bunicii care se implică în viaţa nepoţilor şi îi lasă pe părinţi să respire: MULŢUMIM! apare prima dată în Bebelonia.ro.

-Mami, ţine-mă de mânuţă, mi-a spus în maşină, el – în scaunul lui, eu – în locul meu. Voia să adoarmă cu mine, aşa, nemişcată lângă el, strângându-i degetele de catifea.

Şi, ca de fiecare dată când mă emoţionez, priveam cu o lacrimă pe nara stângă cum închide ochişorii, cum se pierde în lumea viselor, dar cum nu îmi dă drumul…

Oh, mânuţele acestea ale lui!

Mâinile lui mici, pe care le întinde spre cer, apoi se ridică pe vârfuri şi aşteaptă, rugător, să îl iau în braţe,

Mânuţele lui cât un biscuit, pe care parcă şi le lipeşte cu aracet de obrazul meu imperfect, ridicându-mi temperatura inimii,

Mânuţele lui calde, care încă mă mai pipăie noaptea pe umăr, pe frunte, pe sân, să se asigure că sunt acolo,

Mânuţele acestea firave, ca doi ghiocei, ce îmi mângâie fiinţa pe experior şi mi-o vindecă pe interior,

Mâinile lui mici, mici, mici, cu care desenează cu creta, 

Umple o găletuşă cu apă, 

Verifică un spin dacă înţeapă,

Azvârle o minge,

Dă o maşină la vale pe scări de parcă s-ar da el pe tobogan,

Mâinile acestea mici, ale lui, vor creşte, 

Nu mă vor mai ţine pe stradă, nu mă vor mai căuta la 2 noaptea, nu vor mai da paginile cărţii înainte să termin tot textul de citit,

Dar îl voi învăţa cum, cu mânuţele acestea ale lui, să îşi clădească viitorul,

Să îşi găsească forţa în pumnul zdravăn închis ori de câte ori va avea nevoie,

Să culeagă flori pentru cea care îl va face să râdă,

Să ţină umbrela deasupra capului pentru cea care îl va ţine de braţ,

Să şteargă pleoape ude,

Să deschidă o uşă unui bătrân,

Să ridice un copil pe umăr să ajungă la cireşele din pom,

Să mângâie mâinile zbârcite ale bunicilor de îl mângâie azi.

Da, mâinile lui mici se vor face mari şi îmi vor da drumul, dar vor păstra în tăcere urma dragostei şi a buzelor mele…

Ale mamei lui.

Poza: noi, acum câteva zile

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mâinile lui mici, care se vor face mari… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Am avut o copilărie minunată aici şi, ori de câte ori ne săturăm de Capitală sau de călătorit, venim şi stăm aici săptămâni bune, fiindcă, de ce să vă mint, ador să îmi văd copilul alegând pe uliţele pe care alergam şi noi. Şi eu, şi soţul meu.

Voineasa este o feerie verde, împrejmuită de munţii Lotrului, munţii Latoriţei şi munţii Căpăţânii, unde natura a fost atât de blândă cu noi, că putem culege din păduri afine, fragi, zmeură, ciuperci şi tot soiul de flori şi plante medicinale, de la sunătoare şi bujor de munte până la muşeţel sau sovârf,  pe care le punem la uscat sau la macerat.

Amintiri cu iz de fân

Voineasa este locul copilăriei mele, cu miros de brad, fân şi cartofi prăjiţi cu usturoi la micul dejun. Îmi amintesc că eram de vârsta copilului meu când tata mă urca pe o iapă albă, frumoasă, şi mă ţineam cu toată puterea de şa, să nu pic, fiindcă mergeam sus, pe un deal, la o oră şi ceva de sat. 

Mergeam la sapă, la coasă sau la strâns de fân în grădina bunicilor mei, deasupra Voinesei, unde tataie dărâmase fosta colibă de lemn şi tablă şi construise, cu propriile mâini, o căsuţă cu un pat, un dulap şi sobă.

Sigur, eu mai mult mă învârteam şi mă alergam cu verişorii mei printre păpădii şi lăcuste, dar, cu timpul, am învăţat să greblez, să întorc otava, să acopăr cuiburile de cartofi, să ajut la lucruri mai mărunte. Pe atunci, vara, mergeam şi adunam gândacii de colorado de pe frunzele cartofilor, pe care îi puneam într-un borcan cu motorină. Acum, dacă stau să mă gândesc, nu cred că aş mai avea acelaşi elan.

Apoi, până la vale, făceam întrecere sărind prin frunze, de îmi simţeam picioarele până la spinare. Ne opream la fântâna de lângă casă şi beam o apă rece şi proaspătă cum nu am mai băut nicăieri.

Astăzi, părinţii mei au grijă de gospodăria bunicilor, unde încă mai avem păsări, păstrăvi şi vaca lui tataie, Maria. Acolo, sus în deal, unde mergeam odată pentru cartofi, să ne hrănim stomacul, mergem acum doar pentru amintiri, să ne hrănim firea.

Şi îl duc şi pe copilul meu, să se bucure de verdele crud, de alunele din aluni, de apa de la izvor, de libertatea pădurii şi de toată frumuseţile locului, unde zburdă cu atâta veselie că mă mir că nu adoarme din picioare de la oboseală.

Îi arăt şi îi spun o grămadă de poveşti, iar el stă cu urechile ciulite şi mă roagă să îl plimb şi pe el cu un cal 

Da, bunicii mei la care am crescut nu mai sunt, dar sunt eu să le spun povestea şi e el, copilul meu, să o asculte. 

Fiindcă bunicii mei, ai voştri, ai noştri, bunicii aceia blânzi şi iubitori, care au muncit de şi-au zbârcit degetele şi călcâiele toată viaţa, doar ca să ne fie nouă bine, merită să nu fie uitaţi.

Poze: arhivă personală, Descoperă Voineasa, Horia Brănescu

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Arătaţi-le copiilor unde aţi copilărit, povestiți-le de cei dragi ce nu mai sunt apare prima dată în Bebelonia.ro.

Iar copilul meu e la fel:

-Mai e vilusul afală?

-Da, puiule, încă mai este.

-Melgem la tataiu şi mamaiu la Voineasa?

-Mai târziu, mami, nu avem cum acum.

-În cinci zile? şi îmi arată toată mâna.

-Cred că în câteva săptămâni, iubirea mea.

-Atunci în tei, mami. În tei zile.

Eu mă bucur foarte mult că e atât de apropiat de ei, că legătura de iubire este puternică precum un magnet, fiindcă nu doar ne ajută pe noi, părinţii, să mai luăm o gură de aer, ci, la nivel emoţional, susţinut ştiinţific, o astfel de relaţie este benefică atât pentru copil, cât şi pentru bunici. Spre exemplu, un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Oxford, arată că acei copii care sunt apropiaţi de bunici au mai puţine probleme emoţionale şi comportamentale şi sunt capabili să reacţioneze mai bine la evenimente traumatizante, precum divorţul părinţilor sau bullying-ul.

Dar şi bunicii au de câştigat. Am dat peste un studiu publicat în revista Evolution and Human Behavior, care menționează că bunicii care au grijă de nepoți pot trăi mai mult decât cei care nu cu până la cinci ani. Au o motivaţie în plus de a trăi.

Aşa că ştiu că este greu acum. 

Ştiu că îi e dor să se plimbe cu roaba, să pună lemne, să dea mâncare la boboci şi la peşti, să bată covorul lui mamaiu cu bâta, să îi pună pe amândoi să alerge şi să facă sport cu mingea mai ceva decât un instructor personal, să doarmă la ei în braţe, să îi pupe şi să îi ţină de mâinile lor muncite. Îi e dor de biscuiţii mamei mele, de jucăriile pe care ai mei le au într-o cutie în dormitorul lor, de pliciul roşu cu care vâna muşte.

Şi nu e ca şi când eu nu pot să îi fac biscuiţi sau să dau şuturi în minge. Dar lui îi e dor de ei.

Ştiu că e greu acum.

Şi pentru unii, şi pentru alţii.

Însă vom putea face toate cele de mai sus mai târziu, cu şi mai mare entuziasm şi bucurie. Pentru că mai bine mai târziu decât deloc. 

Iar ca Luc, separat de bunici, sunt foarte mulţi. Aşa că da, să nu uitaţi, dragi bunici: şi copiilor le e “dol” de voi.

Aveţi grijă şi să ne revedem cu bine!

Poza: arhivă personală, când am fost prima oară în Japonia cu toţii, mai, 2018.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Scrisoare de la copii către bunicii lor: “Ne e dol de voi!” apare prima dată în Bebelonia.ro.

Dar astăzi vreau să scriu un soi de editorial. O opinie pură, bazată doar pe experienţele pe care le-am trăit zilele acestea. Bazată pe ce am văzut online, pe ce am auzit, pe ce mi-au mai zis unii şi alţii. Contrar a ceea ce fac de obicei, fiindcă eu îmi exprim opinia doar despre ceea ce văd în realitate şi ştiu sigur. Dar acum îmi e imposibil, pentru că stau acasă. Însă, dacă mă înşel, vă rog mult să îmi spuneţi, pentru că eu aş vrea să nu am dreptate.

Eu de 10 zile nu am mai ieşit din casă. Copilul de 8, soțul de 7. Singurele două dăți au fost acum o săptămână: (1) în fața casei, în cartier (o jumătate de oră – o oră) şi (2) la spital, după ce a făcut copilul febră. Casă – maşină – spital, spital – maşină – acasă. Soțul meu a mai ieşit o singură dată în plus la magazin. O dată pe săptămână ne-am propus să luăm cele necesare. Eu chiar vreau să fiu un cetăţean responsabil, chiar vreau să ajut cât mai mult sistemul românesc şi îndemn cât pot, cât mă ţine gura să fim uniţi. Să evităm ceea ce ne poate paşte peste câteva săptămâni.

În schimb, nu îmi dau seama câţi oameni fac acelaşi lucru. Nu sunt pe stradă să pot să văd. Nu stau la bloc, la etaj, să urmăresc. Nu sunt cu geamul lângă vreun parc să văd dacă e gol sau plin. Dar văd pe reţelele noastre de socializare de toate zilele cum mijloace de transport în comun din oraşe mari par să fie ghiftuite (Marian Godină a pus o poză din Braşov). O amică mi-a zis de Iaşi, alta mi-a zis de Cluj. Prietenii mei, care mai merg din când în când la birou, cu maşina proprie, mi-au zis de Bucureşti. Alţii, în mediul virtual, au zis de Arad, Alba, Giurgiu, Brăila, Galaţi. Până şi eu vorbesc cu tata, la Voineasa, care spune că înţelege pericolul, că ştie că nu stăm bine, dar tot iese prin sat cu treburi. La noi nu e nimic, zice.

Şi ştiţi care este unul dintre numitorii comuni? Şi la Iaşi, şi la Braşov, şi la Cluj, şi la Voineasa, şi peste tot? Vârstnicii. Segmentul vulnerabil, pentru care noi, ăştia tineri, stăm, în primul rând, acasă. Sau, cel puţin, eu. Nu cred că ar fi o mai mare povară pe umerii mei să infectez pe cineva şi să aibă de suferit. Pentru siguranţa mea, a familiei, a lor, a tuturor nu am văzut un pom înflorit, nu am mai mers să îmi mai cumpăr vreo ţoală, nu m-am dus cu copilul la tobogan. Credeţi că mie îmi place să îi spun copilului încontinuu “nu, mami, nici azi nu putem ieşi din curte”, când se pune cu capul între zăbrelele de la poartă, aproape plângând?

Nu, sigur că nu. Şi slavă cerului că avem o curte, mică, mică, dar cât să ne bată soarele pe nas.

Ştiu că mai sunt oameni care nu pot sta şi merg la serviciu. Ştiu că sunt oameni în etate care nu circulă abrambura. Ştiu că mai sunt mame singure cu copiii acasă şi nu au încotro decât să îi ia cu ele la cumpărături. Dar vorbesc de oamenii care pot sta pe canapea, dar preferă să se plimbe. Care încă nu cred nimic. Şi care, mulţi dintre ei, sunt părinţii şi bunicii noştri, de care trebuie să avem grijă. Cheia e la noi să îi convingem, cum încerc şi eu să fac şi eu cu ai mei. Dar poate mă înşel şi străzile sunt goale. Ce ştiu eu? Doar stau de 10 zile închisă în casă.

Poze: comentarii culese şi compilate de mine de pe Facebook

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Convingeţi-vă părinţii şi bunicii să stea în case cât mai mult posibil! Noi stăm, în primul rând, pentru ei apare prima dată în Bebelonia.ro.

Ori de câte ori ne jucam împreună pe sub masă, mă vedeam pe mine făcând cort din pături puse peste scaune,  făcând cazemate în pădure din mușchi, ferigi și crengi de brad, îmi aminteam cum aveam palete de badminton din lemn sau sticle de plastic și telefoane mobile din cărămizi. 

Şi de obicei o priveam pe Alexandra mică cu melancolia vremurilor apuse. Zâmbeam şi mă întorceam în prezent.

Dar zilele trecute, m-am privit cu dor. 

Copilul meu plângea că se lovise, îl ţineam la piept şi îi spuneam că poate să stea la mine până trece şi cât mai vrea. Că totul va fi bine!

Că totul va fi bine…

Şi când îi spuneam asta, m-a pălit un soi de ciudă pentru mine.

Eu când am crescut?

Mi-e dor să mă ţină şi pe mine mama la piept şi să îmi spună că totul va fi bine. 

Mi-e dor de ziua când singura mea grijă era să îi fac păpuşii mele chioare o fustiţă din perdea.

Mi-e dor de chioşcul deschis pe banca din faţa blocului, cu bani din frunze şi prăjituri din nămol, ornate cu petale de ochiul-boului.

Mi-e dor să primesc caramele sau bomboane în loc de monede când primeam restul.

Mi-e dor să o ajut (a se citi să o încurc) pe mamaie să toarce lâna cu fusul din lemn de frasin.

Mi-e atât de dor de sentimentul acela de libertate genuină, lipsit de constrângeri, frici sau te-miri-ce gânduri.

Mi-e dor să aştept dincolo de uşa verde, scorojită, să se umfle aluatul de cozonaci.

Mi-e dor să stau pe sobă, printre seminţele de dovleac puse la uscat sau să mă ascund în cămară, în lada de nuci.

Mi-e dor să mă dau cu celofanul printre brazi şi să mă rostogolesc pe zăpadă fără să mă plâng de durere de spate.

Mi-e dor, tare dor de momentele când spuneam bancuri la care râdeam doar eu.

Şi de barajele din pietre construite pe râu, şi de toţi prietenii mei din copilărie,  şi chiar şi de verile în care mergeam la strâns de fân şi adunat de gândaci de pe cartofi. Mi-e dor.

Ştiu că şi acum am parte de îmbrăţişări părinteşti, ştiu că uneori îmi creez griji doar în capul meu, ştiu că pot să merg chiar acum, pe munte, la zăpadă, să mă dau cu sania. Ştiu. Am fost. M-am dat. Dar nu mai e la fel.

De ce nu mai e la fel?

Mi-e dor, mi-e dor să fiu copil. Măcar pentru o zi…

PS: am coborât imediat la realitate când copilul meu, după ce a încetat să plângă, şi-a suflat nasul pe bluza mea cu dantelă.

Poza: arhivă personală. Terminasem clasa a treia. Eu sunt în mijloc, soţul meu – în stânga (da, de atunci ne ştim!),  prietena mea din copilărie – în dreapta.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mi-e dor să fiu copil… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Iar azi-dimineaţă, la ora 9:30, l-am sunat cu video:

-Cum eşti mami? l-am întrebat înainte de orice.

-Feliţiiiiiiit, a ţipat copilul meu, pe care îl încălţa mama să iasă afară.

Atât voiam să aud. Atât aveam nevoie, să ştiu că a fost cea mai bună decizie, deşi am avut mici îndoieli. De ce? Fiindcă astă-vară, cât a petrecut patru-cinci zile cu ei (deşi atunci eram chiar şi noi prin jur), Luc se schimbase teribil. Imaginaţi-vă că se trezea în mijlocul nopţii şi plângea, cerând desene şi biscuiţi. Ca niciodată. Ştiu că bunicii îl iubesc fără doar şi poate şi, din motive lesne de înţeles, i-au făcut toate, dar toate poftele. Însă, când nu impui limite, chiar şi pentru un timp restrâns, există consecinţe rapid.

Aşa că, în primele două zile după ce am plecat din Voineasa, după ce am plecat în concediu în Creta, vă spun cu cea mai mare sinceritate că nici eu, nici Andrei nu ne-am mai recunoscut copilul. Au fost două zile grele, destul de şocante pentru noi, văzând cât de mult s-a putut schimba într-un timp atât de scurt. Ori de câte ori nu îi îndeplineam dorinţele, plângea isteric. Ori de câte ori încercam să îi explic ca altădată, nu mai avea răbdare şi nu mă mai asculta. Ori de câte ori nu veneam la el când mă chema, când îmi ordona, de fapt (mami, aici!), începeau crizele. 

Sigur, primul instinct a fost să dau vina pe bunici. Normal. Apoi mi-am dat seama că vina era a noastră: (1) eram complet deconectaţi de copil şi (2) nu am comunicat cu bunicii aşa cum ar fi trebuit. 

Compromis

De-a lungul timpului, am văzut că există o serie de războaie între părinţi şi bunici. Şi, mai cu seamă, am observat că bătăliile se duc între mamele şi bunicile copiilor, fie ele soacrele sau chiar mamele lor. Iar aceste bătălii nu ne-au ocolit nici pe mine, nici pe mama mea. Scânteile apăreau când mama îi punea căciulă în cap copilului, deşi eu i-o dădusem jos, când mama îi punea desene ca să mănânce, iar eu nu îi puneam deloc, când mama îi dădea să guste corn cu rahat, deşi eu aveam mare grijă să nu mănânce nimic cu zahăr. 

Mie îmi sărea muştarul când aveam impresia că mama se implică ba prea mult, ba prea puţin sau că nu îmi respectă deciziile, deşi – nu-i aşa? – ea le avusese pe ale ei la momentul potrivit. Simţeam că fierb ori de câte ori argumentul ei începea cu “pe vremea mea” sau îl încheia cu retoricul “cum să nu ştiu? Nu v-am crescut pe voi?” Şi nici eu, şi nici mama nu cedam. Pentru că, în sufletul nostru, voiam ce e mai bun pentru Luc.

Însă, din atitudinea noastră, nu aveam decât de pierdut. Eu plângeam, mama plângea, Luc nu înţelegea de ce nu vorbim. Mama credea că le ştie pe toate, iar eu credeam că nu ştie nimic. Când, adevărul – ca peste tot de altfel – era, este şi va fi întotdeauna la mijloc.

Cu timpul, am învăţat să comunicăm. Să cooperăm. Atât mama, cât şi eu am fost deschise la compromis. Mama îi face acum doar prăjituri cu miere, televizorul nu este deschis decât o oră pe zi, maximum, iar “nu” rămâne “nu”, alături de o explicaţie. Pe de altă parte, atâta timp cât stă la ei, nu le mai spun cu ce să îl îmbrace, nu îi mai stresez cu telefoanele, nu le mai fac program, nu mi se mai face părul măciucă atunci când nu îl culcă la prânz.

Pentru binele copiilor, nu are sens să iscăm războaie din orice. Bunicii ar trebui să mai renunţe la orgoliu, să accepte că vremurile s-au schimbat, să respecte anumite decizii ale părinţilor şi să aibă încredere în copiii lor, când vor să fie în viaţa nepoţilor. Iar noi, părinţii, ar trebui să fim mai flexibili. Să ne ajutăm copiii să se apropie de bunici, cât încă mai sunt în viaţă. Să nu mai facem atac de cord când îi plimbă în roaba plină cu lemne sau când le dau mere şterse pe tricou. Ar trebui să ne bucurăm de legătura dintre ei, o legătură atât de specială, pe care şi noi am avut-o la rândul nostru. Ar trebui să facem un pas în spate şi să îi lăsăm să îşi creeze propriile amintiri. Ca mai târziu, când vor creşte, copiii noştri să povestească şi să îşi aducă aminte despre cât de mult i-au iubit bunicii lor. 

De câte de feliţiiiiiiţi au fost

Poza: arhivă personală, tata cu Luc la Voineasa

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Războaiele dintre părinți şi bunici ar trebui să înceteze spre binele copiilor apare prima dată în Bebelonia.ro.