Astăzi nu o să vă mai vorbesc de cifre, statistici, mărturii ale oamenilor din Italia. Nu o să vă mai alarmez că nu e de joacă şi că nu va fi nici peste câteva săptămâni, când va creşte şi numărul cazurilor de infectare de la noi. Am scris pe larg în două articole, aici, unde am discutat cu un medic generalist şi aici, unde am stat de vorbă cu o mamă din Italia. Iar aici puteţi vedea cât de mult cresc cifrele de la o zi la alta, la nivel mondial. Spre exemplu, în ultimele 24 de ore au mai apărut 20.000 de cazuri, 1000 de morţi şi 3000 de vindecări. Ştiu asta pentru că ieri, la aceeaşi oră, am scris al doilea articol de sus.
Dar astăzi vreau să scriu un soi de editorial. O opinie pură, bazată doar pe experienţele pe care le-am trăit zilele acestea. Bazată pe ce am văzut online, pe ce am auzit, pe ce mi-au mai zis unii şi alţii. Contrar a ceea ce fac de obicei, fiindcă eu îmi exprim opinia doar despre ceea ce văd în realitate şi ştiu sigur. Dar acum îmi e imposibil, pentru că stau acasă. Însă, dacă mă înşel, vă rog mult să îmi spuneţi, pentru că eu aş vrea să nu am dreptate.
Eu de 10 zile nu am mai ieşit din casă. Copilul de 8, soțul de 7. Singurele două dăți au fost acum o săptămână: (1) în fața casei, în cartier (o jumătate de oră – o oră) şi (2) la spital, după ce a făcut copilul febră. Casă – maşină – spital, spital – maşină – acasă. Soțul meu a mai ieşit o singură dată în plus la magazin. O dată pe săptămână ne-am propus să luăm cele necesare. Eu chiar vreau să fiu un cetăţean responsabil, chiar vreau să ajut cât mai mult sistemul românesc şi îndemn cât pot, cât mă ţine gura să fim uniţi. Să evităm ceea ce ne poate paşte peste câteva săptămâni.
În schimb, nu îmi dau seama câţi oameni fac acelaşi lucru. Nu sunt pe stradă să pot să văd. Nu stau la bloc, la etaj, să urmăresc. Nu sunt cu geamul lângă vreun parc să văd dacă e gol sau plin. Dar văd pe reţelele noastre de socializare de toate zilele cum mijloace de transport în comun din oraşe mari par să fie ghiftuite (Marian Godină a pus o poză din Braşov). O amică mi-a zis de Iaşi, alta mi-a zis de Cluj. Prietenii mei, care mai merg din când în când la birou, cu maşina proprie, mi-au zis de Bucureşti. Alţii, în mediul virtual, au zis de Arad, Alba, Giurgiu, Brăila, Galaţi. Până şi eu vorbesc cu tata, la Voineasa, care spune că înţelege pericolul, că ştie că nu stăm bine, dar tot iese prin sat cu treburi. La noi nu e nimic, zice.
Şi ştiţi care este unul dintre numitorii comuni? Şi la Iaşi, şi la Braşov, şi la Cluj, şi la Voineasa, şi peste tot? Vârstnicii. Segmentul vulnerabil, pentru care noi, ăştia tineri, stăm, în primul rând, acasă. Sau, cel puţin, eu. Nu cred că ar fi o mai mare povară pe umerii mei să infectez pe cineva şi să aibă de suferit. Pentru siguranţa mea, a familiei, a lor, a tuturor nu am văzut un pom înflorit, nu am mai mers să îmi mai cumpăr vreo ţoală, nu m-am dus cu copilul la tobogan. Credeţi că mie îmi place să îi spun copilului încontinuu “nu, mami, nici azi nu putem ieşi din curte”, când se pune cu capul între zăbrelele de la poartă, aproape plângând?
Nu, sigur că nu. Şi slavă cerului că avem o curte, mică, mică, dar cât să ne bată soarele pe nas.
Ştiu că mai sunt oameni care nu pot sta şi merg la serviciu. Ştiu că sunt oameni în etate care nu circulă abrambura. Ştiu că mai sunt mame singure cu copiii acasă şi nu au încotro decât să îi ia cu ele la cumpărături. Dar vorbesc de oamenii care pot sta pe canapea, dar preferă să se plimbe. Care încă nu cred nimic. Şi care, mulţi dintre ei, sunt părinţii şi bunicii noştri, de care trebuie să avem grijă. Cheia e la noi să îi convingem, cum încerc şi eu să fac şi eu cu ai mei. Dar poate mă înşel şi străzile sunt goale. Ce ştiu eu? Doar stau de 10 zile închisă în casă.
Poze: comentarii culese şi compilate de mine de pe Facebook
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
