Am văzut că v-a plăcut poza de la articolul meu de ieri, aşa că azi aş vrea să vă povestesc un pic de Voineasa, o staţiune de munte din judeţul Vâlcea, la vreo 3 ore – 3 ore jumătate de Bucureşti şi la aproape 40 km distanţă de cea mai înaltă şosea din România, Transalpina.
Am avut o copilărie minunată aici şi, ori de câte ori ne săturăm de Capitală sau de călătorit, venim şi stăm aici săptămâni bune, fiindcă, de ce să vă mint, ador să îmi văd copilul alegând pe uliţele pe care alergam şi noi. Şi eu, şi soţul meu.
Voineasa este o feerie verde, împrejmuită de munţii Lotrului, munţii Latoriţei şi munţii Căpăţânii, unde natura a fost atât de blândă cu noi, că putem culege din păduri afine, fragi, zmeură, ciuperci şi tot soiul de flori şi plante medicinale, de la sunătoare şi bujor de munte până la muşeţel sau sovârf, pe care le punem la uscat sau la macerat.
Amintiri cu iz de fân
Voineasa este locul copilăriei mele, cu miros de brad, fân şi cartofi prăjiţi cu usturoi la micul dejun. Îmi amintesc că eram de vârsta copilului meu când tata mă urca pe o iapă albă, frumoasă, şi mă ţineam cu toată puterea de şa, să nu pic, fiindcă mergeam sus, pe un deal, la o oră şi ceva de sat.
Mergeam la sapă, la coasă sau la strâns de fân în grădina bunicilor mei, deasupra Voinesei, unde tataie dărâmase fosta colibă de lemn şi tablă şi construise, cu propriile mâini, o căsuţă cu un pat, un dulap şi sobă.
Sigur, eu mai mult mă învârteam şi mă alergam cu verişorii mei printre păpădii şi lăcuste, dar, cu timpul, am învăţat să greblez, să întorc otava, să acopăr cuiburile de cartofi, să ajut la lucruri mai mărunte. Pe atunci, vara, mergeam şi adunam gândacii de colorado de pe frunzele cartofilor, pe care îi puneam într-un borcan cu motorină. Acum, dacă stau să mă gândesc, nu cred că aş mai avea acelaşi elan.
Apoi, până la vale, făceam întrecere sărind prin frunze, de îmi simţeam picioarele până la spinare. Ne opream la fântâna de lângă casă şi beam o apă rece şi proaspătă cum nu am mai băut nicăieri.
Astăzi, părinţii mei au grijă de gospodăria bunicilor, unde încă mai avem păsări, păstrăvi şi vaca lui tataie, Maria. Acolo, sus în deal, unde mergeam odată pentru cartofi, să ne hrănim stomacul, mergem acum doar pentru amintiri, să ne hrănim firea.
Şi îl duc şi pe copilul meu, să se bucure de verdele crud, de alunele din aluni, de apa de la izvor, de libertatea pădurii şi de toată frumuseţile locului, unde zburdă cu atâta veselie că mă mir că nu adoarme din picioare de la oboseală.
Îi arăt şi îi spun o grămadă de poveşti, iar el stă cu urechile ciulite şi mă roagă să îl plimb şi pe el cu un cal 😂
Da, bunicii mei la care am crescut nu mai sunt, dar sunt eu să le spun povestea şi e el, copilul meu, să o asculte.
Fiindcă bunicii mei, ai voştri, ai noştri, bunicii aceia blânzi şi iubitori, care au muncit de şi-au zbârcit degetele şi călcâiele toată viaţa, doar ca să ne fie nouă bine, merită să nu fie uitaţi.
Poze: arhivă personală, Descoperă Voineasa, Horia Brănescu
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
Un răspuns