Mama, nu voi ţine minte tot, dar îmi voi aminti cât de mult m-ai iubit

1 Comentariu
Mama, nu voi ţine minte tot, dar îmi voi aminti cât de mult m-ai iubit

Astăzi am visat cu ochii deschişi la scrisoarea de mai jos, scrisoare imaginară pe care puiul meu poate mi-o va trimite cândva, cumva. Printr-un porumbel, printr-un email sau prin maşina timpului. Copilul meu de 3 ani şi 5 luni s-a cuibărit azi minute bune în braţele mele după somnul de prânz, mă ţinea strâns ca pe vremea când era mititel şi mi-a sărutat burtica, unde creşte frăţiorul lui. Şi cum eu nu contenesc cu nostalgiile, creierul meu îşi închipuia ce îmi va spune el, primul meu copil, peste ani. Doamne, ce mi-ar plăcea să fie aşa…

***

Dragă mamă,

E 11 seara, stau la birou şi îmi privesc copiii cum dorm, acoperiţi de lumina unei veioze chioare. De când au venit în lumea mea, viaţa a căpătat sensul pe care încercai tu să mi-l creionezi în culori de atâtea ori, dar pe care eu nu îl vedeam decât alb-negru.

De când au venit în viaţa mea, mă trezesc des cu vocea ta caldă în urechi, ce mă îndeamnă să îi iubesc şi când nu vor.  La tine mă gândesc, mama, la tine, la tata, la noi, la mine, la frate-meu, şi mă întreb dacă voi fi vreodată în stare să îi cresc aşa cum ne-aţi crescut voi pe noi. Poate chiar mai bine. Se poate mai bine? 

Da, mi-ai fi spus, dacă ai fi fost aici, lângă mine. Da, ai fi strigat, să te audă tot satul, să încerc din răsputeri să fie mai bine, fiindcă pot. Aşa cum mi-ai spus mereu.

Dar mama,

Să ştii că, deşi nu există relaţie perfectă, nu există om perfect, noi, tu şi eu, am avut momente perfecte.

Nu îmi amintesc dacă mergeam la hoteluri de cinci stele, nu îmi amintesc dacă aveai părul nepieptănat sau dacă aveai bijuterii pe mâini, degete sau pe la gât, nu ţin minte toate cadourile, hainele sau jucăriile de le-am primit, nu am nici cea mai vagă idee dacă aveam praful în casă cât degetul, acolo, sus, pe poliţă, unde ţineai fotografia noastră.

În schimb, îmi amintesc cât de frumoasă erai când îmi zâmbeai, cât de mult ne jucam cu şina aceea de tren care ne ocupa tot livingul, pe care călcai şi nu ziceai nimic, îmi amintesc de certurile noastre mari, care acum mi se par aşa de mici, ţin minte cum mergeam de mână pe stradă şi îmi îmi mângâiai părul. Ţin minte, mama, crede-mă că ţin minte cum mă ascundeam cu nasul în tricoul tău când tuna şi cum nu mă simţeam nicăieri mai în siguranţă decât în braţele tale. Iar îmbrăţişarea aceea, de uneori era aşa puternică pentru mine, de parcă îmi scoteai aerul din plămâni, o simt şi acum, când îţi scriu. Când închid ochii şi te văd. Ne văd.

Da, mama, poate nu ţin minte toate lucrurile şi greutăţile prin care ai trecut, dar, să ştii, că ţin minte ce este cel mai important pentru un copil: cât de mult m-ai iubit.

***

Poza: ieri, pe munte, acasă, la Voineasa

Alte scrisori din capul meu, aici:

Scrisoarea I

Scrisoarea a II-a

Scrisoarea a III-a

Cu lacrimi şi bucurie că dorm cu mâna pe el în seara asta,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

1 Comment

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.