Războaiele dintre părinți şi bunici ar trebui să înceteze spre binele copiilor

L-am lăsat ieri pe Luc pentru prima oară singur, la Voineasa, la părinţii mei, pentru aproape cinci zile. Nu v-am mai spus, dar săptămâna trecută a avut conjunctivită şi otită, iar eu am ajuns la urgenţe cu gâtul inflamat. Aşa că, în ideea de a fi cât mai departe de microbii din Capitală, în ideea ca băiatul meu să se refacă, l-am lăsat chiar lângă o mică pădure de brazi. Cu mamaiu şi tataiu. 

Iar azi-dimineaţă, la ora 9:30, l-am sunat cu video:

-Cum eşti mami? l-am întrebat înainte de orice.

-Feliţiiiiiiit, a ţipat copilul meu, pe care îl încălţa mama să iasă afară.

Atât voiam să aud. Atât aveam nevoie, să ştiu că a fost cea mai bună decizie, deşi am avut mici îndoieli. De ce? Fiindcă astă-vară, cât a petrecut patru-cinci zile cu ei (deşi atunci eram chiar şi noi prin jur), Luc se schimbase teribil. Imaginaţi-vă că se trezea în mijlocul nopţii şi plângea, cerând desene şi biscuiţi. Ca niciodată. Ştiu că bunicii îl iubesc fără doar şi poate şi, din motive lesne de înţeles, i-au făcut toate, dar toate poftele. Însă, când nu impui limite, chiar şi pentru un timp restrâns, există consecinţe rapid.

Aşa că, în primele două zile după ce am plecat din Voineasa, după ce am plecat în concediu în Creta, vă spun cu cea mai mare sinceritate că nici eu, nici Andrei nu ne-am mai recunoscut copilul. Au fost două zile grele, destul de şocante pentru noi, văzând cât de mult s-a putut schimba într-un timp atât de scurt. Ori de câte ori nu îi îndeplineam dorinţele, plângea isteric. Ori de câte ori încercam să îi explic ca altădată, nu mai avea răbdare şi nu mă mai asculta. Ori de câte ori nu veneam la el când mă chema, când îmi ordona, de fapt (mami, aici!), începeau crizele. 

Sigur, primul instinct a fost să dau vina pe bunici. Normal. Apoi mi-am dat seama că vina era a noastră: (1) eram complet deconectaţi de copil şi (2) nu am comunicat cu bunicii aşa cum ar fi trebuit. 

Compromis

De-a lungul timpului, am văzut că există o serie de războaie între părinţi şi bunici. Şi, mai cu seamă, am observat că bătăliile se duc între mamele şi bunicile copiilor, fie ele soacrele sau chiar mamele lor. Iar aceste bătălii nu ne-au ocolit nici pe mine, nici pe mama mea. Scânteile apăreau când mama îi punea căciulă în cap copilului, deşi eu i-o dădusem jos, când mama îi punea desene ca să mănânce, iar eu nu îi puneam deloc, când mama îi dădea să guste corn cu rahat, deşi eu aveam mare grijă să nu mănânce nimic cu zahăr. 

Mie îmi sărea muştarul când aveam impresia că mama se implică ba prea mult, ba prea puţin sau că nu îmi respectă deciziile, deşi – nu-i aşa? – ea le avusese pe ale ei la momentul potrivit. Simţeam că fierb ori de câte ori argumentul ei începea cu “pe vremea mea” sau îl încheia cu retoricul “cum să nu ştiu? Nu v-am crescut pe voi?” Şi nici eu, şi nici mama nu cedam. Pentru că, în sufletul nostru, voiam ce e mai bun pentru Luc.

Însă, din atitudinea noastră, nu aveam decât de pierdut. Eu plângeam, mama plângea, Luc nu înţelegea de ce nu vorbim. Mama credea că le ştie pe toate, iar eu credeam că nu ştie nimic. Când, adevărul – ca peste tot de altfel – era, este şi va fi întotdeauna la mijloc.

Cu timpul, am învăţat să comunicăm. Să cooperăm. Atât mama, cât şi eu am fost deschise la compromis. Mama îi face acum doar prăjituri cu miere, televizorul nu este deschis decât o oră pe zi, maximum, iar “nu” rămâne “nu”, alături de o explicaţie. Pe de altă parte, atâta timp cât stă la ei, nu le mai spun cu ce să îl îmbrace, nu îi mai stresez cu telefoanele, nu le mai fac program, nu mi se mai face părul măciucă atunci când nu îl culcă la prânz.

Pentru binele copiilor, nu are sens să iscăm războaie din orice. Bunicii ar trebui să mai renunţe la orgoliu, să accepte că vremurile s-au schimbat, să respecte anumite decizii ale părinţilor şi să aibă încredere în copiii lor, când vor să fie în viaţa nepoţilor. Iar noi, părinţii, ar trebui să fim mai flexibili. Să ne ajutăm copiii să se apropie de bunici, cât încă mai sunt în viaţă. Să nu mai facem atac de cord când îi plimbă în roaba plină cu lemne sau când le dau mere şterse pe tricou. Ar trebui să ne bucurăm de legătura dintre ei, o legătură atât de specială, pe care şi noi am avut-o la rândul nostru. Ar trebui să facem un pas în spate şi să îi lăsăm să îşi creeze propriile amintiri. Ca mai târziu, când vor creşte, copiii noştri să povestească şi să îşi aducă aminte despre cât de mult i-au iubit bunicii lor. 

De câte de feliţiiiiiiţi au fost 🙂

Poza: arhivă personală, tata cu Luc la Voineasa

Cu prietenie,

Alexandra