Scrisoare de la copii către bunicii lor: “Ne e dol de voi!”

De pe 9 martie stăm în casă, în autoizolare, pe lângă Bucureşti, iar bunicii copilului meu sunt la Voineasa (părinţii mei) şi la Băile Govora (părinţii soţului). Am luat decizia de a nu merge la ei pentru siguranţa tuturor. Cel puţin, până nu se ridică restricţiile. Dar zilnic vorbim când cu unii, când cu alţii. Tatăl meu, cel puţin, e primul care îmi scrie “bună dimineaţa, vă trezirăţi?” şi ultimul care mă întreabă “vă culcarăţi? Vreau şi eu să îl văd pe păpuşu’ meu”. Păpuşul fiind Luc, primul şi singurul nepot al lui, deocamdată.

Iar copilul meu e la fel:

-Mai e vilusul afală?

-Da, puiule, încă mai este.

-Melgem la tataiu şi mamaiu la Voineasa?

-Mai târziu, mami, nu avem cum acum.

-În cinci zile? şi îmi arată toată mâna.

-Cred că în câteva săptămâni, iubirea mea.

-Atunci în tei, mami. În tei zile.

Eu mă bucur foarte mult că e atât de apropiat de ei, că legătura de iubire este puternică precum un magnet, fiindcă nu doar ne ajută pe noi, părinţii, să mai luăm o gură de aer, ci, la nivel emoţional, susţinut ştiinţific, o astfel de relaţie este benefică atât pentru copil, cât şi pentru bunici. Spre exemplu, un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Oxford, arată că acei copii care sunt apropiaţi de bunici au mai puţine probleme emoţionale şi comportamentale şi sunt capabili să reacţioneze mai bine la evenimente traumatizante, precum divorţul părinţilor sau bullying-ul.

Dar şi bunicii au de câştigat. Am dat peste un studiu publicat în revista Evolution and Human Behavior, care menționează că bunicii care au grijă de nepoți pot trăi mai mult decât cei care nu cu până la cinci ani. Au o motivaţie în plus de a trăi.

Aşa că ştiu că este greu acum. 

Ştiu că îi e dor să se plimbe cu roaba, să pună lemne, să dea mâncare la boboci şi la peşti, să bată covorul lui mamaiu cu bâta, să îi pună pe amândoi să alerge şi să facă sport cu mingea mai ceva decât un instructor personal, să doarmă la ei în braţe, să îi pupe şi să îi ţină de mâinile lor muncite. Îi e dor de biscuiţii mamei mele, de jucăriile pe care ai mei le au într-o cutie în dormitorul lor, de pliciul roşu cu care vâna muşte.

Şi nu e ca şi când eu nu pot să îi fac biscuiţi sau să dau şuturi în minge. Dar lui îi e dor de ei.

Ştiu că e greu acum.

Şi pentru unii, şi pentru alţii.

Însă vom putea face toate cele de mai sus mai târziu, cu şi mai mare entuziasm şi bucurie. Pentru că mai bine mai târziu decât deloc. 

Iar ca Luc, separat de bunici, sunt foarte mulţi. Aşa că da, să nu uitaţi, dragi bunici: şi copiilor le e “dol” de voi.

Aveţi grijă şi să ne revedem cu bine!

Poza: arhivă personală, când am fost prima oară în Japonia cu toţii, mai, 2018.

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.