Mi-e dor să fiu copil…

Încă de când copilul meu a început să alerge, am început să mă socotesc și eu din nou copil. Prin ochii lui Luc, mă vedeam cum zburdam prin curtea de lângă fântână, printre păsări și animale, cum mă cățăram prin toți copacii ca maimuța și mâncam flori de salcâm sau zarzăre verzi și acre (noi le spunem zarzăne!). 

Ori de câte ori ne jucam împreună pe sub masă, mă vedeam pe mine făcând cort din pături puse peste scaune,  făcând cazemate în pădure din mușchi, ferigi și crengi de brad, îmi aminteam cum aveam palete de badminton din lemn sau sticle de plastic și telefoane mobile din cărămizi. 

Şi de obicei o priveam pe Alexandra mică cu melancolia vremurilor apuse. Zâmbeam şi mă întorceam în prezent.

Dar zilele trecute, m-am privit cu dor. 

Copilul meu plângea că se lovise, îl ţineam la piept şi îi spuneam că poate să stea la mine până trece şi cât mai vrea. Că totul va fi bine!

Că totul va fi bine…

Şi când îi spuneam asta, m-a pălit un soi de ciudă pentru mine.

Eu când am crescut?

 

Mi-e dor să mă ţină şi pe mine mama la piept şi să îmi spună că totul va fi bine. 

Mi-e dor de ziua când singura mea grijă era să îi fac păpuşii mele chioare o fustiţă din perdea.

Mi-e dor de chioşcul deschis pe banca din faţa blocului, cu bani din frunze şi prăjituri din nămol, ornate cu petale de ochiul-boului.

Mi-e dor să primesc caramele sau bomboane în loc de monede când primeam restul.

Mi-e dor să o ajut (a se citi să o încurc) pe mamaie să toarce lâna cu fusul din lemn de frasin.

Mi-e atât de dor de sentimentul acela de libertate genuină, lipsit de constrângeri, frici sau te-miri-ce gânduri.

Mi-e dor să aştept dincolo de uşa verde, scorojită, să se umfle aluatul de cozonaci.

Mi-e dor să stau pe sobă, printre seminţele de dovleac puse la uscat sau să mă ascund în cămară, în lada de nuci.

Mi-e dor să mă dau cu celofanul printre brazi şi să mă rostogolesc pe zăpadă fără să mă plâng de durere de spate.

Mi-e dor, tare dor de momentele când spuneam bancuri la care râdeam doar eu.

Şi de barajele din pietre construite pe râu, şi de toţi prietenii mei din copilărie,  şi chiar şi de verile în care mergeam la strâns de fân şi adunat de gândaci de pe cartofi. Mi-e dor.

Ştiu că şi acum am parte de îmbrăţişări părinteşti, ştiu că uneori îmi creez griji doar în capul meu, ştiu că pot să merg chiar acum, pe munte, la zăpadă, să mă dau cu sania. Ştiu. Am fost. M-am dat. Dar nu mai e la fel.

De ce nu mai e la fel?

Mi-e dor, mi-e dor să fiu copil. Măcar pentru o zi…

 

PS: am coborât imediat la realitate când copilul meu, după ce a încetat să plângă, şi-a suflat nasul pe bluza mea cu dantelă.

Poza: arhivă personală. Terminasem clasa a treia. Eu sunt în mijloc, soţul meu – în stânga (da, de atunci ne ştim!),  prietena mea din copilărie – în dreapta.

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.