Fericiți părinții şi copiii cu bunici la țară. Aici, copiii se cresc mai uşor

Pentru cei care nu mă citesc constant sau pentru cei care dau, din greşeală peste articolul meu, fără să mă cunoască, dați-mi voie să mă prezint: Alexandra, mamă de doi băieți (cel mare – 4 ani jumătate, cel mic – 8 luni), născută şi crescută la țară, Voineasa, județul Vâlcea. Locuim în Bucureşti.

Nu o să vă spun cât de frumoasă a fost copilăria mea, cât de multe amintiri incredibile am în mine şi în minte, cum ne ascundem prin cotețele găinilor, cum adunam ouăle din cuibar, cum mâncam pâine înmuiată-n apă cu zahăr, cum ne dădeam pe funii, cum săream în fân, cum alergam de dimineața până seara, fiindcă v-am mai spus.

Nu o să mă refer nici la condiții, nu o să fac comparații între mediile rural şi urban, fiindcă – deşi infrastructura este la un alt nivel față de cum era când eram eu mică, încă mai găseşti veceu în curte, primul pediatru e la 40 km distanță, iar stațiunea Voineasa – care odată era în plină floare – acum e părăsită.

Dar vreau să vă spun că e mai uşor să creşti un copil aici, la țară. Nu doar pentru cadrul natural, pentru libertatea incredibilă pe care ți-o dă un sat, ci şi datorită unui alt mare avantaj, pe care la oraş nu prea-l găseşti. Sau, cel puțin, eu nu l-am văzut: comunitate.

Sigur, se pot forma comunități în ansamblurile rezidențiale, spre exemplu, sunt mari şanse să îți ştii 3-4 vecini, dar nu la nivelul de aici.

La sat, la țară, îți ştii toți vecinii.

Noi, aici, suntem ca o mare, mare familie şi, de două săptămâni de când am venit la părinții mei, în vacanță, la bunici, copilul meu mare este în extaz. 

Aici, la sat, stă desculț de când se dă jos din pat, dimineața, până se bagă iar la culcare. Dacă îl vezi de la distanță, ai zice că s-a mai bronzat față de ieri, dar, dacă te uiți mai atent, îți dai seama că e doar un strat de praf în plus. 

Aici, la sat, se joacă cu prietenii lui într-un spațiu sigur, înconjurat de o pădure de brazi înalți, de nu e nevoie să mă uit continuu după el. Îl aud de la geam cum chirăie, țipă sau râde.

Aici, la sat, copiii merg des prin vecini, ca la colindat. Dacă nu îi găseşti la prima scară, îi găseşti la a doua. Dacă nu îi găseşti la noi, îi găseşti în pod, la vecinul de la 1. 

Aici, la sat, nu-mi fac griji că poate fi flămând. În primul rând, fiindcă la cât sport face zilnic, cere singur de mâncare. Şi, în al doilea, pe la câți vecini merge, de atâtea ori se aşază la masă. Fiindcă mâncarea la ei e, invariabil, mai gustoasă.

Aici, la sat, dau mâncare la păsări, caută păstrăvi prin râu, văd cum se mulge o vacă, se cațără în copaci şi mănâncă mere din mărul din grădină.

Sigur, aş fi ipocrită să nu atribui şi oraşului avantajele sale. Doar de aceea ne-am mutat, spre un trai…mai bun.

(Deşi, până la urmă, dacă stau să mă gândesc, cu toții facem Rai din ce avem, unde suntem şi cu cine).

Dar chiar cred, cu toată tăria, că părinții şi copiii cu bunici la țară sunt norocoşi.

Chiar cred că vacanțele la sat sunt o bucurie.

Noi, cei mari, suntem mai relaxați, iar ei, cei mici, sunt mai liberi.

Şi mai pot gusta, pe ici, pe colo, din copilăria noastră.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *