Arhive Sunt o luptătoare - Bebelonia.ro

„După 3 zile de la naştere, inima luptătorului meu a cedat” * #Suntoluptătoare

Alexandra Lopotaru — Sat, 04 Sep 2021 18:56:05 +0000

Continuăm campania #Suntoluptătoare, după o pauză de câteva săptămâni (am simțit nevoia să las puțin spațiu între cele două jumătăți), prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Azi, vă las mai jos povestea Adrianei, mamă de înger.

(Este fără diacritice)

***

Buna ziua,

M-am decis cu greu sa vorbesc despre pierderea bebelusului meu, Robert. Sunt mamica deja, dar asta nu minimizeaza durerea pierderii celui de-al doilea copil.

Ne-am dorit dintotdeuna doi copii, atat eu, cat si sotul. Dupa cativa ani de casnicie si multi de cand ne petrecem viata impreuna, am avut parte de minunea noastra, de Ingrid, care ne fericeste fiecare zi din viata noastra cu nazdravaniile sale.

La aniversarea ei de un anisor, eram deja insarcinata cu cel de-al doilea bebe. Am ramas surprinsi datorita faptului ca, la prima sarcina, incercasem chiar si o jumatate de an. Prin vara am facut testul si, da, asteptam un bebe. Am fost prinsi pe nepregatite, dar eram foarte incantati.

Eu stiam ca va fi un baietel.

Aveam simptome diferite fata de sarcina cu fetita. Baietelul meu mult iubit, pe care toti il indrageam inca de pe vremea cand era doar un bob de mazare. Fetita il pupa de culcare, noi toti eram foarte incantati si il asteptam cu nerabdare.

Totul a decurs bine, analize, ecografe, toate la privat. Niciun semn ca ceva nu ar putea decurge normal. Prima nastere a fost naturala, fetita sanatoasa tun, „Cel mai musculos copil din maternitate de cand lucrez!”, mi-au spus.

Nu ne gandeam nicio clipa ca nu va fi la fel si de data asta.

Doctorita m-a monitorizat intotdeauna foarte atent la fiecare consultatie. Mai aveam uneori dureri de spate, dar, fiind la a doua sarcina, m-a asigurat ca nu este nimic anormal. Destul de greu a fost pe perioada sarcinii, avand deja un toddler care se tinea scai de mine.

Se apropia saptamana 39 de sarcina si eu stiam ca mi se apropie sorocul.

Si pe fetita am nascut-o tot la 39 de saptamani. Sotul fiind plecat, am decis sa conduc eu pana la maternitate, nefiind foarte departe de localitatea noastra. Oricum nu putea sa asiste la travaliu, fiind in perioada pandemiei, nu aveam voie cu insotitor sau vizitator dupa, chiar daca am ales sa nasc la clinica privata.

In 28 ianuarie, la ora 6 dimineata eram prezenta pe coridor, m-a vazut medicul de garda care mi-a spus ca dintr-o clipa in alta o sa nasc, cu toate ca aveam contractii destul de neregulate si putin dureroase.

Pana mi-au facut internarea a sosit si doctorita care mi-a monitorizat sarcina. Totul era bine, bataile inimii – regulate, contractii – din ce in ce mai dese. Eram putin stresata pentru ca ajusesem deja cu dilatare de 8 si nu se mai putea administra epidurala. La prima nastere, cu tot cu injectia peridurala, am avut dureri destul de mari. Am ales sa mai astept inca o jumatate de ora sa ma linistesc, doctorita mi-a zis ca oricum este schimbul de tura si mai avem putin ragaz, pana la ora 9.

Nu am stiut atunci de ce ezit, la prima nastere vroiam rapid, rapid sa merg in sala, sa nasc. Poate a fost o presimtire, ultimele 30 de min cu Robert aproape de mine.

Mi-a fost administrat ceva medicament pentru intetirea contractiilor si apoi mi-au zis ca putem intra in sala. Aveam niste dureri de nedescris, insa eram entuziasmata si nerabdatoare sa-mi cunosc baietelul. Dupa 15 minute parca interminabile de dureri infernale, toata lumea ma felicita: „Felicitari, aveti un baietel!”

L-am vazut, era perfect, semana si cu sotul, si blondut cu sora lui, si cu mine.

I-au facut poza, apoi, brusc, ceva nu era in regula.

Mi-a zis neonatologul ca o sa-l trimita la maternitatea de stat din oras. Printre lacrimi, am intrebat daca are Covid. Asta era procedura in cazul in care mama si/sau copilul erau depistati pozitiv. Pana s-a ocupat de mine, doamna doctor mi-a zis ca spera sa fie totul bine, ca nu avem motive de ingrojorare, doar nu am avut probleme pe timpul sarcinii, nici infectii sau altceva care sa o puna pe ganduri.

Copilul nu putea respira.

In timp ce eram dusa in salon, auzeam sirenele salvarii. Era venita dupa baietelul meu. Eu ii trimisesem sotului si surorii poze cu el. Ca am scapat, ca suntem bine. De fapt, nu eram. M-au sunat disperati toti. Nu stiam ce se intampla. M-au tinut doctorii la curent. Dupa prima gura de aer luata, Robert avea pneumotorax, dar nu se putea ventila nici cum. Avea saturatia scazuta.

L-au pus pe ventilatie mecanica, nu il puteau stabiliza. Investigau, deoarece, de la pneumotorax, trebuia sa isi revina, la el – nicio schimbare. Aveau suspiciunea ca are o malformatie la inima si asta nu ajuta deloc plamanii. Eram suparata, era imposibil sa aiba o malformatie mare si sa nu fie observata la ecograf. Doctorita nu mai stia nici ea ca sa-mi spuna. Zicea ca era imposibil sa-i scape asa ceva.

Seara, au hotarat sa-l transfere la clinica de pediatrie din oras pentru a fi operat la plamani, sa ii elibereze presiunea acumulata intre pleura si plaman. I-au descoperit dublu pneumotorax, lucru foarte rar. Cat timp a fost transferat pentru operatie, sotul a reusit sa ajunga, sa stea in ambulanta cu el, sa-l vada.

Eu eram internata, cu mine era doctorita si plangeam amandoua, nu stiam ce se intampla si de ce mi se intampla una ca asta, fara a avea cea mai mica problema. La ora 10 seara, micutul meu puternic a intrat in operatie. Ne-au zis sa nu ne facem insa sperante, ca exista mari sanse sa nu iasa viu de acolo. Totusi, a rezistat. Operatia a durat 3 ore.

Dupa operatie s-a stabilizat putin.

Eu am cerut externarea a doua zi, neavand ce sa fac singura in salon, cu gandul la fetita de acasa, pe care o lasasem in grija surorii si, cu gandul la starea baiatului, o luam razna. Toata lumea venea la mine, de la doamnele de serviciu, pana la doctori si asistente, sa vada cum ma simt, daca rezist.

A doua zi am fost externata. Am plecat acasa. Sunam incontinuu la spital, nu aveau nicio noutate, nimeni nu stia ce are, de ce nu isi revine. I-au facut fel si fel de investigatii, iar in urma operatiei aveau suspiciune de mucoviscidoza, pentru ca ii gasise in palmani un fel de mucus care nu se putea sa il fi inghitit in timpul nasterii.

Asta era grav, o boala genetica…deja ne gandeam sa ii facem investigatii si fetitei, sa nu aiba ceva probleme si ea, cu toate ca ei ii facusem, la aceeasi clinica privata, dupa nastere, screeningul pentru boli rare si era tot ok.

Asteptam raspunsuri, ce s-a intamplat si de ce. Nimeni nu stia ce sa ne zica, toti ridicau din umeri, nimeni nu stia din ce cauza are problema la plamani.

Apoi, s-a produs si inevitabilul.

Dupa 3 zile, inima luptatorului meu a cedat.

Nu stiam ce se petrece. Plangeam eu cu fetita intr-o camera, sotul – in alta. L-am incurajat, asa a fost sa fie! Trebuie sa mergem mai departe de dragul fetitei. Ne-au spus sa mergem dupa el. Nu mai intru in detalii, dar am ales sa-l incineram, sa-l aducem acasa, sa fie mereu cu noi.

Ne-au spus sa asteptam rezultatele necropsiei. Dupa doua saptamani, am aflat ca ceea ce avusese Robert a putut fi detectat doar la microscop.

Diagnostic: displazie congenitala acinara pulmonara. O malformatie foarte rara a plamanilor. Ne-au spus sa ne imaginam un balon spart pe care ei au tot incercat sa il umfle, dar in zadar.

In lume, au mai fost doar 7 cazuri de genul acesta, nu se stie care e cauza, nu sunt suficiente cercetari, avand in vedere raritatea.

Dar ca nu este genetic. Cumva, ne-am linistit. S-a facut tot ce s-a putut omeneste, atat noi, cat si medicii, cei mai buni din tara.

Mi-am luat inima in piept, am strans patutul, hainutele, le-am „pus toate, bine”.

Asta e in mare povestea noastra, a ingerasului nostru. De atunci, fetita nu i-a mai dat pupic fratiorului de noapte buna, cu toate ca, pana sa il nasc, o facea zilnic. Noi avem acasa o alinare a suferintei, desi suferinta e mare, imensa, nu o pot descrie in aceste randuri.

Dar am ales sa ma eliberez. Sa incurajez si alte familii care trec prin greutati.

Da, imi mai doresc copii, parca mai tare decat inainte, cu toate ca ma tem, nu imi puteam inchipui ca dupa toate controalele, analizele, doctorita extraordinara, sa avem parte de o nenorocire. Dar da, e posibil orice.

Nu vreau sa dramatizez, stiu ca toata lumea are probleme diverse, dar asta e istorisirea noastra, cu bune cu rele.

Ganduri bune si va multumesc ca mi-ati dat ocazia sa scriu aceste randuri!

***

Dragă Adriana, noi îți mulțumim că ai avut încredere în noi. În mine şi în cititorii mei. Îți doresc din toată inima multă putere şi mult curaj să o iei de la capăt, aşa cum îți doreşti. Sper să te fi ajutat măcar puțin, puțin şi pe tine această campanie. Toate gândurile bune ție şi familiei tale!

Celelalte poveşti publicate le puteți citi aici.

Poza: Unsplash

Articolul „După 3 zile de la naştere, inima luptătorului meu a cedat” * #Suntoluptătoare apare prima dată în Bebelonia.ro.

„Am pierdut trei sarcini. Abia la a patra am înțeles iertarea şi binecuvântarea” * Suntoluptătoare

Alexandra Lopotaru — Thu, 13 May 2021 20:03:52 +0000

Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Azi, vă las mai jos povestea Mădălinei Roman, blogger la Mami pe mătură.

***

Alex,

Ţi-am parcurs campania şi e foarte, foarte frumoasă. Ce idee! Felicitări! Mă alătur. Mi-au tremurat degetele pe taste, dar îţi scriu.

Știi cum se spune: a-ți aminti înseamnă a retrăi. Așa că nu e chiar ușor să vorbesc sau să scriu, însă cred, chiar cred că unele experiențe de viață trebuie povestite. Nu vor fi lecții pentru altcineva (de cele mai multe ori, lecțiile le învățăm pe cont propriu), însă pot fi mângâieri pentru cei care se regăsesc în situații similare.

Prima sarcină am pierdut-o la 8 luni.

Există multe „de ce”-uri și mulți „pentru că”. Am ales să îmi repet doar „pentru că”-urile. Așadar, am pierdut sarcina pentru că, în naivitatea mea sau, mai degrabă, din dorința de a fi bine, am ales să adun doar informațiile care mă asigurau pe mine că totul nu este decât o eroare a analizelor. Ajunsesem, prin niște recomandări, la medicul care m-a adus pe mine pe lume („How cool is that?”, am gândit) și am crezut în „ochiul” lui de specialist, deși semnele detașării lui erau atât de clare: vorbea la telefon în timpul morfologiilor, mă expedia repede la consultațiile simple, nu răspundea la telefon.

Prin luna a șaptea, intuiția mi-a urlat clar că nu va fi medicul pe care să mă bazez în momentul nașterii, așa că am mers la un alt spital să mă informez cu privire la nașterea acolo.

Aici a început calvarul, pentru că am descoperit că bebe nu era ok. Șocul și problemele lui au dus la pierderea sarcinii.

Am cunoscut, cu această ocazie, un medic extraordinar. Tânără, foarte bine pregătită și minunat de empatică, un OM în adevăratul sens al cuvântului care, în ciuda situației în care eram, m-a convins să nasc natural. Nu voi uita niciodată cuvintele ei:

„Pentru mine, cel mai ușor ar fi să vă adorm și să vă fac cezariană. Dar nu va fi bine pentru corpul dv. Cu cezariană, va trebui să așteptați cel puțin un an pentru o nouă sarcină. Sunt aici, trecem împreună prin asta, indiferent cât va dura, dar facem așa ca să puteți, în 3 luni,să încercați din nou”.

Am trăit coșmarul unei mame care naște un copil ce nu va plânge niciodată.

Este greu, negru, cumplit, tulbure și dureros. Pare că nu se mai termină niciodată. Am crezut că s-a terminat pentru că trei luni mai târziu eram, din nou, însărcinată. A doua sarcină, însă, ne-a umplut de bucurie și de speranță până în săptămâna a douăsprezecea când…s-a oprit din evoluție.

Medicul „meu”, despre care am povestit, era plecată la un stagiu de pregătire în Anglia, pentru un an. Era singurul om în care aveam încredere și pierderea sarcinii a fost o lovitură mare. Nu înțelegeam de ce.

Din acel moment, nu m-am mai putut lupta cu depresia, disperarea, deznădejdea. O depresie adâncă, în care propria minte se întorcea constant împotriva mea. Alte câteva luni mai târziu am rămas, din nou, însărcinată. A treia sarcină s-a oprit din evoluție la zece săptămâni. Nici nu apucasem să mă dezmeticesc. Să mă bucur, să sper. Trăiam într-o teamă continuă, înțepătoare.

De fapt, cred că odată cu pierderea celei de-a treia sarcini am încetat să mai sper. Sau să mai aștept.

Din punct de vedere fizic, totul era ok. Nu existau explicații plauzibile în afara de „adesea, se întâmplă ca sarcinile să se oprească”… Eu, însă, începusem să cred în ceva dincolo de explicaţiile logice şi asta mă înspăimânta.

Am încercat să mă repun pe șine pentru că știam că nu sunt ok și că, dacă voi avea vreodată șansa de a fi mamă, era necesar să mă reechilibrez.

Am început să vorbesc cu specialiști în psihologie, NLP, Theta Healing, radiestezie, medicină holistică. Mă agățam de orice, în speranța că una dintre direcții va fi și calea prin care să îmi revin.

Alinarea a venit însă după discuțiile cu un duhovnic. Nu avusesem unul până atunci. Nici acum nu am, însă în acea perioadă, pentru mine, Biserica a fost sursa liniștii mele.

A urmat a patra sarcină de care n-am știut cum să mă bucur.

A crescut, s-a dezvoltat frumos, dar am trăit cu spaimă. Am născut-o pe fetița mea la 42 de săptămâni și a fost perfectă. Este perfectă. Abia atunci am înțeles ce înseamnă iertarea și binecuvântarea. Trei ani mai târziu s-a născut și băiețelul meu, care acum are trei luni. Viața, azi, este… minunată! Rotundă. Luminoasă. Plină. Fericită!

Știu, știu că sunt mame, ca mine, care așteaptă să-și țină copilașul în brațe și, dintr-un motiv sau altul, acesta nu vine sau, și mai dureros, se „întoarce” din drum. Nu le pot spune „să nu dispere” sau “să nu își piardă speranța”. Sfaturile de genul acesta sunt ușor de dat, dar greu de pus în practică de cea care își trăiește, zi de zi, deznădejdea.

Le-aș spune doar să caute căi. De liniștire, de echilibrare, de vindecare. Simpla căutare a acestor căi le va distrage atenția de la durere, va face tăișul disperării sau al depresiei mai puțin tăios. Lucrurile se aranjează.

Copiii vin când vor ei. Așteaptă, poate, să terminăm șantierul din noi.

Mădă,

Mami pe mătură

***

Dragă Mădă, aşa cum ţi-am mai spus, eşti o luptătoare incredibilă! Îţi mulţumesc pentru această poveste dătătoare de speranţă şi plină de linişte, contrar tuturor valurilor din ea…

Celelalte poveşti pot fi citite aici.

PS: Momentan nu mai pot primi poveşti, fiindcă s-au adunat foarte multe. Dar anunț de îndată ce reuşesc să mai fac loc

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul „Am pierdut trei sarcini. Abia la a patra am înțeles iertarea şi binecuvântarea” * Suntoluptătoare apare prima dată în Bebelonia.ro.

„Tu ești proastă? Nu înțelegi că inima copilului tău nu mai bate?” * #SuntOLuptătoare

Alexandra Lopotaru — Sun, 25 Apr 2021 18:06:55 +0000

***

CHIAR DACĂ NU AI ARIPI, TOT ÎNGERUL MEU RĂMÂI!

Pe 12 decembrie 2019 a fost cea mai fericită zi din viața mea. Dimineața la ora 4 am făcut un test de sarcină și am aflat că sunt însărcinată, deși nu mai aveam nicio speranță (după o sarcină pierdută care a fost molă parțială, am fost operată de un chist și mi-a fost scos jumătate din ovar, uter retrovers – deci era o minune dacă rămâneam însărcinată).

Dar uite că s-a întâmplat minunea. Trebuia să am un bebe și nu orice bebe, știam că o să am un băiat și îl va chema Tudor. Eram angajată doar de două săptămâni la o librărie și eram însărcinată, dar nu mai conta că de abia mă angajasem. Primisem cea mai frumoasă veste din viața mea.

În ianuarie după sărbători i-am spus șefei mele vestea. Bineînțeles, a rămas șocată, pentru că și fata care a lucrat înaintea mea a rămas însărcinată imediat după ce s-a angajat. Nu a primit bine vestea.

A stat, s-a gândit câteva zile și ce a făcut ?

Mi-a prezentat demisia să mi-o semnez

Bineînțeles că eu nu am semnat nimic. Am fost pe la ea, i-am spus să mă dea afară, că eu nu mă las cu una, cu două. Nu m-a băgat în seamă, așa că am dat-o în judecată și, până la urmă, am câștigat, bineînțeles. Dar să revenim la bebele meu Tudor.

Am avut o sarcină extrem de grea, cu de toate: junghi în spate, nu puteam să mă mișc, răceală la plămâni, mâncărimi pe picioare după ora 22.00, vomam și apa pe care o beam, vertijuri în cap, amețeli groaznice, făceam injecții în burtică în fiecare seară la aceeași oră din cauza trombofiliei.

O sarcina foarte grea și toxică.

Când i-am ascultat prima dată bătăile inimii am plâns, era cel mai frumos sunet din viața mea. Din cauza covidului, nu m-a internat în spital doctoriţa deloc pe timpul sarcinii. La un moment dat, nici nu m-a mai primit la consultații măcar din cauza covidului. Cumva nu o interesa ce se întâmplă cu mine, așa că am fost nevoită să merg la alţi medici pentru a vedea că copilul meu este bine.

La 5 luni am făcut morfologia la Iași ca să fiu sigură că copilul meu este perfect sănătos, știind că am avut probleme înainte…și atunci mi s-a spus că o să am un băiat. Deci aveam dreptate, instinctul nu mă înșela.

După ce am făcut morfologia, a început și doctoriţa mea să mă primească iar la cabinet. Bebe era bine, era sănătos, nu era nicio problemă. La 7 luni am pus problema cum voi naște. I-am spus că trebuie să nasc prin cezariană, pentru că nu am voie să nasc natural, deoarece sunt născută cu luxație de şolduri. Ea nu m-a crezut și a spus că o să vedem atunci. Adică mă lăsa să vadă dacă chiar nu pot să nasc natural.

Eu bineînțeles că nu am putut să stau liniștită, să aștept și mi-am căutat alt medic, la o clinică din Suceava. Trebuia să nasc la privat (o doctoriţă extraordinară, care s-a ocupat super de mine, nu am ce să îi reproșez, am făcut câteva ecografii, era totul OK).

Pe data de 1 iulie, am fost la ecografie. Mi-am văzut bebele, mi-a spus doctoriţa să stau liniștită, că totul e OK, e bine.

Pe data de 4 iulie nu mi-am mai simțit copilul când m-am trezit.

Așa că, mi-am sunat doctoriţa de la Suceava, care a zis că e plecată la Iași și să merg la urgente.

Am fost la urgenţe la Botoșani și am dat peste doctoriţa mea, prima pe care am avut-o. Mi-a făcut ecografie și am aflat că Tudor era mort. Nu puteam să cred așa ceva, nu am vrut să cred asta…

„Tu ești proastă? Nu înțelegi că inima copilului tău nu mai bate?”

Așa mi-a spus.

Nu, nu înțeleg, pentru că el, copilul meu, era bine, nu se poate să fi murit dintr-odată. Nu se poate, nu accept asta…

Mi-a făcut cezariană de urgență și, de atunci, a început calvarul meu. Când m-au deschis, a izbucnit hemoragia și am avut complicații. Am cerut să îmi văd copilul, că altceva nu mă interesa decât copilul meu. Atât. L-am văzut, era perfect, semăna cu mine. Era atât de frumușel, dar da, era mort…

Dar nu voiam să cred asta, nu…nu puteam să cred asta…eu îl voiam pe Tudor și atât. A trecut și operația, am stat două zile internată și am cerut să plec acasă, să îmi îngrop copilul. Mi l-au îmbrăcat frumos, mi l-au pus în sicriu și mi l-au dat acasă. L-a luat mama cu o mașină de pompe funebre și l-a dus la capelă. Ne-a așteptat pe mine și soțul meu, iar când am intrat în capelă și l-am văzut în sicriu am rămas anchilozată, pur și simplu nu mai puteam să mă mișc, nu am avut de ales. L-am îngropat, mi-am lăsat puiul singur sub pământ și am venit acasă.

Două luni de zile nu am putut să dorm. Cum închideam ochii, cum îl vedeam întruna, plângeam zi și noapte și îmi doream să mor. Doar atât, să mor, să fiu cu el…până când nu au venit preoții acasă să facă rugăciuni, nu am putut să mă linistesc. Au trecut 8 luni de atunci și nu am primit nicio explicație de la nimeni, nu știu de ce a murit Tudor. Pur și simplu nu au găsit nicio explicație.

Şi acum am momente când plâng și mă întreb de ce, de ce a murit, când totul era OK, era sănătos, nu avea nicio problemă.

Nu este durere mai mare decât aceea să îți moară copilul și să fii nevoită să îl duci la groapă.

Și după atâtea luni, tot nu m-am împăcat cu gândul că el nu mai este. Merg la cimitir în fiecare duminică și tot nu îmi vine să cred că el este acolo în pământ. Nu vreau să cred asta…nu vreau să cred că copilul meu este în pământ și eu tot trăiesc. Da, știu, mulţi ar spune că dramatizez, dar este atât de greu…l-am purtat în pântece 9 luni și la urmă l-am pierdut…

De ce ?

De ce viața este nedreaptă? Este a doua oară când pierd sarcina. Prima era mică, dar el, puiul meu, despre care am știut că este băiat din prima, pe care l-am iubit din tot sufletul meu, a ajuns înger. Sunt o mamă tristă de înger.

Da, îmi doresc și eu un copil, tânjesc și eu să fiu mămică, dar, sincer, mă tem foarte tare. Lucrez la un market și văd atâtea graviduţe și bebei, știu că trebuia să am și eu. Nu îmi cade bine, dar ce să fac…numai eu știu de câte ori adorm seara plângând, mă gândesc la el în fiecare secundă.

M-am simțit neputincioasă pentru că nu am putut să îl salvez. El era minunea mea din burtică, iar acum este îngerul meu din cer, nu îl voi uita niciodată. Nu am cum să îl uit vreodată. Sper că de acolo din cer să mă ierte că nu am putut să îl salvez.

Tudor, îngerul meu din cer, te voi iubi mereu!

***

Dragă Andreea, cuvintele mele chiar nu îşi au rostul. Vreau doar să îţi mulţumesc că ai avut încredere în mine…Simt nevoia să îţi spun că nu, nu dramatizezi cu nimic şi că eşti una dintre cele mai puternice luptătoare. Şi meritai mult, mult mai multă atenție şi empatie. Îţi doresc cu tot sufletul să fii bine!

Celelalte poveşti pot fi citite aici.

PS: Dacă simţiţi că spaţiul oferit de mine vă ajută, dacă simţiţi că aveţi nevoie să vorbiţi şi vreţi să împărtăşiţi experienţa voastră, o aştept cu drag la alexandra.lopotaru@gmail.com. Până acum, am primit aşa multe, că mi s-au umplut toate săptămânile până la final de iunie.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul „Tu ești proastă? Nu înțelegi că inima copilului tău nu mai bate?” * #SuntOLuptătoare apare prima dată în Bebelonia.ro.

„S-au născut 10 copii şi i-am auzit pe toţi. Pe al meu, niciodată…” * #Suntoluptătoare

Alexandra Lopotaru — Fri, 02 Apr 2021 18:49:19 +0000

Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea Mihaelei, care te umple de lacrimi.

***

Și eu sunt mamă de înger și îmi pare atât de rău că în România este un subiect care nu interesează pe nimeni…cu atât mai puțin personalul medical, care în unele cazuri e interesat doar de faptul că nu poate să te taxeze ca pentru o naștere în condiții normale…

Eram împreună cu soțul meu deja de şase ani şi totuși încă eram prea tânără pentru a mă gândi la copii. Însă, după ce am împlinit 22 de ani, am zis „hai să vedem”. După un an și jumătate, în care nu am rămas deloc, abia împlinisem 23 de ani când am rămas în sfârșit însărcinată.

După mici probleme în primele două luni, iminență de avort și sângerări, Dumnezeu mi-a dăruit un pui minunat și sănătos. Eu întotdeauna mi-am dorit doi copii, iar când am aflat după un an că sunt din nou însărcinată, am fost foarte fericiți.

Sarcina a decurs absolut normal, am făcut toate analizele și ecografiile posibile.

Totul a fost normal până la 31 de săptămâni.

În acea săptămână, într-o zi de marți, am fost la ultimul control ecografic, totul fiind normal. Joi am fost programată la niște analize de sânge și mi-am dat seama imediat cum m-am trezit în acea dimineață că ceva nu e în ordine, pentru că îngerașul meu era activ zi și noapte, mai puțin în acea zi.

Am ajuns acasă, am zis să stau un pic în pat…nimic! Nu îl mai simțeam…

În sufletul meu știam că nu mai este, dar am sperat până în ultima clipă să mă înșel. Am sunat-o pe doamna doctor, care nu a răspuns la telefon până târziu în acea seară, așa că am decis să plec la spital, unde un medic minunat mi-a dat vestea atât cât a putut de…diplomat.

Am rămas internată în acea noapte, iar a doua zi dimineață am fost mutată în sala de nașteri. Când am intrat acolo, era un bebeluș abia născut, care era cântărit şi măsurat.

În acea zi, parcă vrând să mă pedepsească pentru că refuzam să nasc natural, m-au ținut până la ora 1.00 noaptea acolo. S-au născut cred că 10 copii în acea zi, iar eu i-am văzut pe toți, i-am auzit plângând, știind că va veni și rândul meu să nu îmi aud niciodată copilul.

Am avut norocul de a întâlni un medic-înger,care m-a înțeles și a acceptat să îmi facă cezariană de urgență.

Recuperarea a fost incredibil de grea.

Psihic eram dărâmată, nu puteam să vorbesc la telefon cu băiatul meu, plângeam doar când îi auzeam numele.

Dumnezeu însă a avut alte planuri cu mine. După patru luni de la acea cezariană, am rămas din nou însărcinată. Deși mi-a fost teribil de frică, am avut o sarcină fără probleme și am născut o fetiță perfect sănătoasă.

Când credeam că am terminat socotelile cu bebelușii, având un băiat de 10 ani și o fată de 8 ani, Dumnezeu m-a trezit din nou la realitate. L-a pus în burtica mea pe Sebi.

Coincidență??? Nu prea cred în coincidențe, dar cred că Dumnezeu mi-a arătat că mă iubește și că bebelușul meu e bine acolo unde e. Așa îmi place mie să cred. De ce spun asta?

Pentru că am rămas însărcinată cu Sebi în aceeași perioadă cu bebe-înger. Ba chiar au avut aceeași dată probabilă de naștere. Și a fost tot băiat.

Deși a fost o sarcină grea, cu contracții încă de la început și cu spitalizare în ultimele două săptămâni, am simțit că Dumnezeu mi l-a trimis și îi mulțumesc în fiecare zi că nu m-a lăsat să cad atunci când simțeam că nu mai am putere să merg mai departe.

Astăzi am trei îngerași lângă mine și unul la Doamne-Doamne, care are grijă de noi toți de acolo.

***

Dragă Mihaela, cuvintele mele sunt de prisos. Dar îţi mulţumesc că mi-ai scris şi ai avut încredere în mine. Multă fericire îţi doresc de acum înainte şi fie ca sufletul să se vindece măcar un pic…

Celelalte poveşti pot fi citite aici.

PS: Dacă şi voi simţiţi că aveţi nevoie să vorbiţi şi vreţi să împărtăşiţi experienţa voastră, o aştept cu drag la alexandra.lopotaru@gmail.com. Până acum, am primit aşa multe, că mi s-au umplut toate săptămânile până la final de mai.

Poza: Usplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul „S-au născut 10 copii şi i-am auzit pe toţi. Pe al meu, niciodată…” * #Suntoluptătoare apare prima dată în Bebelonia.ro.

Tu ştii ce înseamnă să auzi “dar voi când faceți un copil?” timp de 10 ani? #Suntoluptătoare

Alexandra Lopotaru — Thu, 25 Mar 2021 20:31:30 +0000

Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea lui A., care a aşteptat 10 ani să fie mama fetiţelor ei.

***

Bună,

Mi-am făcut curaj și am încercat să scriu pe scurt povestea vieţii mele. Cândva începusem să scriu zilnic câteva rânduri în speranța că într-o zi voi scoate o carte. Încă nu am renunțat la idee, poate îl aștept și pe al treilea și apoi îmi fac curaj și timp

Ne-am dorit mai mult ca orice să ne strângem în braţe puiul și pentru asta am avut de așteptat zece ani.

Dar, până atunci, am încercat să rămân însărcinată şi nu reușeam, am început cu controale la diferiți medici în orașul natal, apoi în Capitală și degeaba. Tratamente peste tratamente, investigații peste investigații, doctori peste doctori.

Asta, în timp ce toți cunoscuții, prietenii și inclusiv familia ne întrebau “dar voi când faceți un copil?!”

Şi noi nimic.

Până când am ajuns la un senzaţional doctor care mi-a descoperit adevărata problemă și am început să discutăm despre fertilizare după ce a epuizat alte variante fără succes.

După prima fertilizare, fix de ziua mea, am aflat că sunt însărcinată, a fost senzaţional când i-am auzit inimioara și am simțit că mi se rupe sufletul când la 8 săptămâni s-a oprit din evoluţie.

La doar câteva luni, de ziua soțului, am aflat că sunt însărcinată natural.

A fost şocant, dar și mai şocant a fost când, la 35 de săptămâni nu am simțit bebelușul că mișcă. Nu o să pot uita vreodată acele momente și tot ce ţine de prima mea fetiţă născută natural, fără viață, care acum este îngerașul surorilor ei şi care ne veghează tot timpul.

A fost o perioadă exagerat de grea psihic, iar atunci când am făcut următoarea fertilizare și am rămas însărcinată, am știut ca nu voi putea fi bine, psihic, fără ajutorul unui psiholog. Şi am luat cea mai bună decizie, alături de cea de a schimba medicul (tot din considerente psihologice).

A urmat o sarcină cu risc (placenta previa centrală).

Doctorul mi-a spus că am şanse la o sângerare abundentă să rămân fără uter…așa că am stat de frică numai la pat de la 2 luni, cu mii și mii de gânduri, temeri, lacrimi și speranțe. În ziua când aniversam zece ani de nuntă, cineva nu a mai vrut să mai stea în burtică la “ dospit” și a vrut să ne cunoască la doar 33 de săptămâni, a fost cadoul nostru. Fetiţa noastră are 3 ani şi patru luni acum (n.a. 9 februarie).

Iar anul trecut, în plină pandemie, relaxați și liniștiti după niște ani grei, am simțit din nou bucuria imensă contopită cu temerea de “ce va fi?!” când am văzut cele 2 liniuțe pe test, o nouă sarcină naturală și o nouă perioadă plină de gânduri și amintiri. A doua noastră fetiţă.

Iar azi (n.a. 9 februarie) scriu aceste rânduri cu minunea mică de o lună pe piept și cu cea de 3 ani și 4 luni alături și cu un mega și senzaţional soţ fără de care nu aş fi reușit!

Nu vă pierdeți speranța, luptați pentru visul vostru!

Căutați doctorul care este alături de voi în luptă și cu care simțiți că rezonați și…aveți încredere în Dumnezeu! Este o luptă grea, dar merită orice sacrificiu, nimic nu se compară cu sentimentul de a-ți ţine minunile în braţe!

Apelați cu încredere la cineva care vă poate asculta și care este imparțial, nu vă fie rușine de psihologi: un copil liniștit are nevoie de o mamă liniştită încă din burtică…va spun din proprie experiență că simte și îi transmiteți starea voastră.

Să vă îndepliniți visele,

***

Dragă A., mulţumesc că mi-ai scris şi ai avut încredere în mine. Fericire vă doresc şi inspiraţie la volum

Celelalte poveşti pot fi citite aici.

PS: Dacă şi voi simţiţi că aveţi nevoie să vorbiţi şi vreţi să împărtăşiţi experienţa voastră, o aştept cu drag la alexandra.lopotaru@gmail.com. Această campanie se adresează mamelor care se luptă cu infertilitatea. Până acum, am primit aşa multe, că mi s-au umplut toate săptămânile până la final de mai.

Poza: Usplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Tu ştii ce înseamnă să auzi “dar voi când faceți un copil?” timp de 10 ani? #Suntoluptătoare apare prima dată în Bebelonia.ro.

„Dragi femei, fiți empatice cu noi, infertilele, că ne este tare greu!” * #Suntoluptătoare

Alexandra Lopotaru — Thu, 18 Mar 2021 20:33:53 +0000

Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea Deliei, care a aşteptat 12 ani să fie mama gemenilor ei.

***

Buna ziua,

Felicitări pentru această campanie de conștientizare a infertilității!

Numele meu este Delia și sunt una dintre femeile care s-a luptat cu această boală! Infertilitatea este o boală grea (bineînțeles că fiecare avem diagnosticul nostru medical, dar eu mă refer la altceva), care afectează nu unul, ci cel puțin doi oameni în același timp. Infertilitatea afectează cupluri, dar și familiile lor, iar pe lângă lupta pe care o ducem fiecare cu diagnosticul pus, mai avem de înfruntat și stigmatizarea societății.

Daca cineva are o boală ce îl ține în scaunul cu rotile, nimeni nu îl întreabă la o nuntă de ce nu se ridică să danseze. Însă pe o femeie fără copii sigur o asaltează cu întrebări și povețe care au un efect psihologic dureros.

Aveam 24 de ani când am decis că e momentul să avem un copil.

Am făcut un control să mă asigur că totul este în regulă și eram convinsă că se va întâmpla foarte curând. Nu s-a întâmplat! După un an m-am reîntors la medic, aceleași asigurări că totul e perfect și că nu peste mult timp va apărea și sarcina. Nu a apărut, am mai așteptat și apoi am schimbat medicul.

Aceeași poveste, totul e perfect, suntem tineri, să încercăm până iese. Recunosc că nu îmi făceam griji, vârsta era de partea noastră și nici întrebările celor din jur nu mă deranjau pentru că eram convinsă că e chestiune de luni…Nu era!

Am încercat 12 ani să rămân însărcinată…12!

Ani care au devenit din ce în ce mai grei, mai frustranţi, dureroși, obositori. Ani în care am făcut multe analize, inseminări intrauterine, tratamente fără rezultat! Ani în care mi-am pierdut ambii părinți și am căzut pradă unei tristeți fără margini!

După ce am pierdut-o pe mama, nu mi-am mai dorit copii o vreme, simțeam că de fapt asta este soarta noastră.

În tot acest timp, soțul meu m-a iubit (exact, cu tot ce implică acest cuvânt) și am decis că, indiferent dacă vreodată vom avea sau nu un copil, relația noastră nu se schimbă cu nimic.

Totuși, mai era o procedură pe care nu o încercasem, FIV, și am hotărât că vreau să o încerc înainte de a depune armele. Am pus apartamentul moștenit de la părinți în vânzare, să putem să facem procedurile (cumva, chiar nu credeam că ar putea ieși din prima).

Prima procedură a fost destul de dificilă pentru mine, pentru că nu știam pașii…dar a decurs bine, chiar aveam speranța că unul dintre cei doi embrioni se va prinde. În momentul în care mi-a venit menstruația, cu precizie de ceas elvețian, ca întotdeauna, am simțit că mă prăbușesc!

Psihic m-am prăbușit, am plâns mult, ba chiar am urlat de neputință, de disperare și de supărarea de a nu-i putea oferi celui de lângă mine ceea ce merita, un copil.

Infertilitatea este o boală pe care ori o învingi, ori înveți să trăiești cu ea, ori te distruge, iar ultima variantă nu voiam să ni se întâmple nouă, așa că m-am întărit și am mers mai departe.

La a doua procedura a fost și mai greu decât la prima, pentru că deși știam ce se întâmplă, umbra primului eșec era prezentă! M-am dus fără pic de speranță, am plâns când m-am trezit din anestezie, am plâns după embriotransfer și eram convinsă că nici de data asta nu s-au prins. Doar că mi-a întârziat… trebuia să merg la clinică pentru testul B-hcg și un sâmbure de speranță a răsărit!

Când a adus asistenta rezultatul, inima îmi bătea deja să sară afară din piept (şi acum când îmi amintesc îmi bate la fel). Am intrat în cabinetul medicului și m-a trimis să mă pregătesc de ecografie, însă asistenta i-a făcut semn că nu...am văzut cum îi făcea din cap că nu și m-am blocat, pentru mine era răspunsul…Nu.

Dar medicul s-a uitat în hârtii și mi-a spus zâmbind:

Nu vă fac ecografie, că ați venit doar să vă spun vestea cea mare: se pare că sunt doi.

I-am spus că trebuie să mă așez, iar asistenta a venit și m-a îmbrățișat!

Au rămas doi, dorm acum lângă mine cât scriu mesajul acesta.

Ei doi sunt cei ce zilnic cicatrizează răni adânci ale sufletului meu. Chiar dacă mi-am pierdut rădăcinile când au plecat părinții mei, acum îmi cresc aripi cu ei.

Am învins-o până la urmă! Dar a fost greu!

Vă rog, dragi femei, să fiți empatice cu noi, infertilele, că ne este tare, tare greu!

Cred că m-am lungit, dar lungă a fost și perioada în care i-am dorit, așteptat și am luptat pentru ei!

Delia

***

Dragă Delia, astfel de poveşti nu au limită de caractere şi, oricâte ar fi avut, te-am fi citit tot cu drag. Mulţumesc că mi-ai scris şi ai avut încredere în mine. Fericire vă doresc

Celelalte poveşti pot fi citite aici.

Poza: Usplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul „Dragi femei, fiți empatice cu noi, infertilele, că ne este tare greu!” * #Suntoluptătoare apare prima dată în Bebelonia.ro.

„Am fost operată pe viu și m-au pus să îmi iau rămas bun de la fetiță” * #Suntoluptătoare

Alexandra Lopotaru — Thu, 11 Mar 2021 15:43:25 +0000

Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea Mărioarei, care te cam lasă fără cuvinte.

***

Bună, Alexandra,

Cum nu am somn, mă apuc de scris. Eu am aflat în adolescență că aş putea să nu am copii când mi-a făcut mami niște controale și am descoperit că am un chist pe un ovar destul de mare. Plus, început de glandă tiroidă. Şi mai aveam în familie din partea mamei o serie de neamuri care nu aveau copii, printe care sora mamei şi mătușa mamei.

Adolescentă fiind, când am aflat, nu prea m-a deranjat, până ce m-am căsătorit. Eu aveam 19 ani și soţul – 32. După căsătorie, fiindcă locuim la ţară, la sat, fiecare persoană cu care mă întâlneam mă întreba dacă nu cumpărăm un bebe.

Am făcut cred peste 1000 de teste de sarcină, am mers la diverși medici, am urmat tratamente şi am fost în pelerinaje la mănăstiri prin țară. Eu eram destul de tânără, dar mă presa faptul că soțul era mai în vârstă și că tatăl meu, care era bolnav de cancer, își dorea să nu moară fără să mă vadă gravidă.

Îi era teamă că eu şi soţul ne vom despărți dacă nu vom avea copii.

Și da, am vorbit și despre adopție. Dar eu îmi doream să mă văd cu burta mare, pentru că femeile din sat mă numeau o stearpă.

Un om, mai în glumă, mi-a spus o dată că “pomul care nu rodeşte este tăiat şi femeia care nu face copii e o stearpă”.

Am suferit enorm, mă rugam, plângeam și făceam controale medicale regulate. Şase ani am dus acest chin, timp în care tatăl meu a murit, iar ultimele cuvinte înainte să moară au fost că el se va ruga de Dumnezeu să îmi dea un copil, să îmi fie mângâiere.

După doi ani de la moartea lui, am reuşit să îmi văd visul împlinit de a fi Mamă, iar acum am o singură fetiță, de 3 ani şi 10 luni.

Nu eu sunt o luptătoare, ea este eroina mea.

Sarcina însă a avut restricție de creştere la 31 de săptămâni. Nu mai lua în greutate, nu mişca, stăteam în perfuzii să o agităm să mişte. Inima bătea, dar foarte slab.

Am născut la 34 de săptămâni, aşa că, trei luni, spitalul mi-a fost casă. A avut zero şanse de supraviețuire. M-au ținut internată în spital până în ultimul moment și, ca să nu murim cu fetiţa pe capul lor, m-au trimis la alt spital.

Poate, dacă aveam bani, puteam să merg la un spital mai bun. Dar nu aveam.

Finalul îl alege Dumnezeu.

La mine, anestezia la cezariană nu și-a făcut efectul. Am fost operată pe viu și m-au pus să îmi iau rămas bun de la fetiță. Mami a sunat preotul s-o boteze. Să moară botezată. Dar doctoriţa care a intrat de gardă a zis că nu acceptă, ea va trai dacă tot mi-am dorit-o atât.

Eu eram împăcată, că va fi lângă tati.

Cât eram la terapie intensivă, nu am întrebat nimic de frică să nu urlu să mă doară și mai tare operația.

Cred că povestea mea ar putea fi catalogată ca povestea unui om simplu de la țară, cu o situație financiară a unor oameni care muncesc cu minimum pe economie. Pentru că da, se rezumă la bani ca să ai parte de un medic bun, de un spital bun.

Dar eu îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că m-a ajutat să trăiesc sentimentul de mamă.

Vă mulțumesc că ați avut răbdarea de a citi povestea mea.

Motto: Ce nu este cu putință la medici, este cu putință la Dumnezeu!

Minunile există, trebuie doar să credeți în ele.

Mulţumesc,

Mărioara

***

Dragă Mărioara, amândouă sunteţi nişte luptătoare. Mulţumesc că mi-ai scris şi ai avut încredere în mine. Fericire vă doresc

Celelalte poveşti pot fi citite aici.

Poza: unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul „Am fost operată pe viu și m-au pus să îmi iau rămas bun de la fetiță” * #Suntoluptătoare apare prima dată în Bebelonia.ro.

Mama care a aşteptat 9 ani să îşi cunoască tripleţii * #Suntouptătoare

Alexandra Lopotaru — Thu, 04 Mar 2021 20:27:18 +0000

Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea Nicoletei, mamă de tripleţi.

***

Bună, Alexandra!

Încep prin a te felicita pentru tot ceea ce faci și pentru naturalețea ta. Te urmăresc zilnic.

Am uitat să mă prezint. Sunt Nicoleta, mamă de tripleți (o fetiţă şi doi băieței) în vârstă de patru ani și două luni, pe care i-am născut la 36 de ani și jumătate.

Da, mă consider o luptătoare pentru că „am luptat” o perioadă de nouă ani până Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu minunile din viaţa noastră. Mă consider, însă, o norocoasă, pentru că tot timpul l-am avut alături de mine pe soțul meu, care m-a încurajat. Ne-am încurajat, de fapt, reciproc.

Din 2007, de când ne-am hotărât că este momentul să primim în viaţa noastră un sufleţel sau – poate – două, nu s-a întâmplat nimic până în 2012. Atunci am aflat că sunt însărcinată (totul a fost spontan), dar, din păcate, sarcina s-a oprit din evoluţie la şase săptămâni. Acel moment a fost crunt. Am plâns, am țipat, dar, cu credință și iubire, am avut puterea de a ne ridica și a lua-o de la capăt.

În acel moment, am rostit cu determinare și siguranță că „dacă Nicoleta Luciu a reușit să nască trei copii, voi reuși și eu„.

Am crezut cu tărie în ceea ce am spus la acel moment și uite că s-a adeverit:

Tripleţii au venit în viaţa noastră în urma unei proceduri de FIV, în Grecia la a treia încercare.

În Octombrie 2014, am început investigațiile la o clinică specializată în tratamentul infertilității (cu toate că, până atunci, nu am fost diagnosticați că am avea această problemă, majoritatea medicilor dădeau vina pe stres și că avem o viață cam agitată…mă rog, cine nu-i puțin stresat în zilele noastre? analizele amândurora erau bune, nu excepționale, dar erau bune).

Am ales clinica Genesis Athens, din Atena, întâmplător. Soțul avusese un workshop în Belgia și, pe avion, a citit despre Dl. Dr. Andreas Vythoulkas și despre echipa din Grecia. Când a ajuns în țară, ne-am programat la o consultație și, de atunci, parcă eram mai siguri ca niciodată că visul nostru se va împlini.

Am făcut două tratamente de stimulare ovariană.

Primul, în August 2015, din care au rezultat cinci embrioni. În Septembrie am făcut embriotransfer cu trei embrioni și am avut niște emoții de am leșinat după procedură, când plecam de la clinică spre vila unde eram cazați. Cu două seri înainte, soțul a făcut un atac de panică, a și răcit puțin…de îmi venea să-l smotocesc puțin…

Poate așteptările au fost prea mari și nu am reușit să gestionăm emoțiile momentului.

Din păcate acest episod a fost fără rezultat.

Ceilalți doi embrioni au fost congelați, iar în Decembrie 2015 am făcut doar embriotransfer.

Din păcate, tot fără rezultat.

Protocolul era ca, indiferent de rezultat, să ne întâlnim cu medicul să discutăm. După experiența din Decembrie, Dl. Vythoulkas ne-a rugat să nu renunțăm la visul nostru, pentru că avem șanse mari și că Bunul Dumnezeu ne va ajuta cu siguranță.

În Aprilie 2016, am decis să mai încercăm o singură dată.

Ne-am zis că trebuie să facem tot ce ține de noi, fără a ne pune sănătatea în pericol, pentru a ne împlini visul. Am început un nou tratament de stimulare, în urma căruia au rezultat doar trei embrioni.

În data de 10.05.2016 am făcut embriotransfer cu toți trei și, pe 24.05, am aflat că sunt însărcinată, cu câteva zile înainte de aniversarea mea (29.05). A fost cel mai frumos cadou din viața mea, alături, bineînțeles, de soțul meu, care este un om extraordinar.

Tot timpul am fost o persoană optimistă și am crezut cu tărie că visul nostru se va împlini. Bineînțeles că, după eșecurile fiecărui episod, era destul de greu de suportat momentul de după. Dar mereu găseam resurse de a merge mai departe. Eu eram cea care „ridica moralul” în familie. Dar și soțul avea meritele lui.

Nu ne-am gândit niciodată să renunțăm, dar nici nu luam decizii pripite. Tot timpul discutam cu medicii și am decis că dacă dânșii ne recomandă să nu mai încercăm, că nu avem șanse din punct de vedere medical, doar atunci să înțelegem că „nu se poate”.

Tot timpul discutam cu soțul că ne doream trei copii, dar nici măcar o secundă nu ne-am gândit că „vor veni toți la pachet”

Din data de 26.11.2016, viaţa noastră s-a schimbat la 360 de grade.

Vreau să transmit tuturor familiilor care își doresc copii să nu renunțe. Bunul Dumnezeu ne ascultă rugăciunile!

Multă sanatate!

Cu drag,

Nicoleta

***

Îţi mulţumesc, Nicoleta, că ai avut încredere în mine să îmi împărtăşeşti povestea. Fericire şi sănătate vă doresc!

Celelalte poveşti pot fi citite aici.

Poza: unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mama care a aşteptat 9 ani să îşi cunoască tripleţii * #Suntouptătoare apare prima dată în Bebelonia.ro.

„Sunt mamă, dar de îngeraş…” * #Suntoluptătoare

Alexandra Lopotaru — Fri, 26 Feb 2021 12:56:34 +0000

Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea dureroasă unei alte femei, cu o credinţă extraordinară, Iulia.

***

Bună seara,

Mă numesc Iulia, am 34 de ani şi am simțit nevoia să vă scriu povestea mea. Sunt căsătorită din 2015, iar după doi ani de căsătorie aproximativ, ne-am gândit că e timpul să avem un copilaș. Am tot încercat şi, după câteva luni, am reușit. Eram tare bucuroși, testul ne-a confirmat.

Pe urmă, a urmat controlul la medic, care, din păcate, nu a decurs bine. Sarcina s-a oprit din evoluție la 8 săptămâni. Au fost momente grele, nu a durat bucuria atât de mult.

Pe urmă, am urmat analize, eu soțul, din care a rezultat, după controale la medic, că eu aveam o problemă: ovare polichistice.

Am tot încercat, dar nu mai rămâneam.

Mergeam de un timp la un medic la Cluj, dar nu a reușit să mă ajute. În 2019, am cunoscut un medic la Sibiu, printr-un coleg de la serviciu, care m-a ajutat, după câteva luni: bucuria a apărut, două linii la testul de sarcină. Am plâns de bucurie, nu-mi venea să cred.

Am fost la medic, totul a decurs bine, de la analize la ecograf, nu am avut o sarcină cu probleme, m-am îngrășat 9 kg. Doar că în fiecare zi vomam, nu era zi, dar m-am obișnuit şi mă gândeam doar să fie copilul meu bine.

Nu mâncam foarte mult, fructele îmi plăceau mult, soțul culegea şi noaptea cireşe din grădină.

În octombrie 2019 aflasem că sunt însărcinată. Totul era atât de frumos, am început pregătirile pe la şapte luni, camera, hăinuțe, călcat, așezat, jucării. Voiam să nasc natural, pentru că aşa a spus medicul, nu erau probleme.

Timpul trecea. A venit luna iunie 2020, în care scumpul meu copilaș, Andrei, trebuia să vină pe lume.

Era o zi de sâmbătă. Au început câteva dureri, nu știam dacă sunt contracții. Bagajele erau făcute, le-am luat și am plecat la spital. Am ajuns, doctorul m-a consultat, iar la ecograf, când am fost pusă la ecograf, am auzit „nu ii găsim cordul”.

Nu înțelegeam, m-a luat și m-a dus la alt ecograf de la alt etaj.

Îmi pare rău, inima nu mai bate…

Atunci a început coșmarul vieții mele. Inima copilului meu s-a oprit. Aveam 39 de săptămâni, intram în săptămâna 40. Inima lui nu mai bătea, l-am pierdut pe copilaşul meu Andrei…Într-o clipă, am pierdut tot.

Nu a fost nicio explicație. Inima i s-a oprit. Nu avea probleme, era sănătos. L-am pierdut.

Au trecut opt luni de când el este îngeraş. De fapt, tot timpul a fost îngeraş, el nu a venit pe această lume.

E greu, e foarte greu…

Am uitat să vă spun că am rămas însărcinată cu puţin ajutor, cu câteva injecţii în burtă.

Sunt mamă, dar de îngeraş. Nu poți să explici ce simți, durere…mare. Nu am găsit nicio explicaţie, doar Dumnezeu ştie de ce. Multă lume te judecă şi vorbește, dar nu se pune o secundă în locul meu. Oricum, de la oameni nu prea poţi aştepta mângâierea. Nu știu ce să-mi reproşez, oricum mă învinovăţesc.

Acum am luat-o de la capăt.

Am început tratament, merg la serviciu, ies de la serviciu, merg la medic. Nu îmi doresc doar un copil, aş vrea măcar 2, 3. Mi-e frică, mi-e teamă, dar ce pot să fac? Sper şi am nădejde.

Nu întrebați niciodată o femeie „de ce nu ai copii?”, nu o judecați. Eu nu am crezut că am să mai ies din spital pe picioarele mele după ce a trebuit să nasc copilul meu fără viaţă. Prin ce dureri am trecut…

Povestea mea nu se sfârșește aici, o iau de la capăt, ştiu doar că Dumnezeu e lângă mine.

Va mulţumesc,

Iulia

***

Nu, Iulia, eu îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc că ai avut încredere în mine să îmi împărtăşeşti povestea. Şi sper din tot sufletul să fii bine şi să îţi vezi dorinţa cu ochii.

Celelalte poveşti pot fi citite aici.

Poza: unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul „Sunt mamă, dar de îngeraş…” * #Suntoluptătoare apare prima dată în Bebelonia.ro.

„Mă durea când mama nu înțelegea cum sunt eu infertilă, când nimeni din familie nu a fost” * #Suntoluptătoare

Alexandra Lopotaru — Wed, 17 Feb 2021 17:01:41 +0000

Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea unei alte mame frumoase, Geo.

***

Dragă Alexandra,

Să îți spun şi povestea mea cu infertilitatea. Nu îi voi spune „luptă”, căci nu consider că am luptat cu infertilitatea. Consider că e o altă filă din povestea pe care o scriu despre cei 37 de ani :).

Mi-am dorit mereu sa fiu o mamă tânără, dar universul are un mod amuzant de a râde de mine.

Mi-am cunoscut soțul la 34 de ani (deja nu mai eram chiar tânără), iar lucrurile au mers minunat din momentul când mi-am dat seama că este „the one” (normal că nu a fost cu fluturi în stomac la vârsta asta, dar a fost cu echilibru şi eleganță). I-am spus ferm că îmi doresc copii cu el încă dinainte de a ști că el mă şi vrea de soție și, la cinci luni, am început să visam cu ochii deschişi.

Dar al naibii univers iar avea alt plan.

Un an mai târziu, după o histeroscopie şi un HSG, aveam să aflu că trompele mele sunt impermeabile şi doar o minune ar putea să aducă o sarcină naturală.

Aflam această veste fix în ziua în care urma să plecam la New York, concediu planificat fix odată cu ovulația :)). Nah, concediul a fost minunat, sarcina, bineînțeles, nu a existat.

După ce ne-am întors, am început demersul pentru FIV, am scos economiile rămase şi am pornit amândoi cu zâmbetul pe buze în noua noastră aventură în doi. Noi doi şi zeci de ace şi seringi, noi doi şi gramaje, medicamente, ecografii şi…speranțe.

Am ales să ne asumăm infertilitatea ca pe o mantră, am vorbit deschis prietenilor şi familiei.

Nu a fost deloc ușor: daca primii ne-au susținut, cei din familie au privit cu scepticism.

Universul s-a jucat iar cu mine şi primul FIV a fost negativ.

Dar nu asta a durut cel mai tare, ci faptul că mama, proaspăt devenită foarte bisericoasă, mi-a spus că sigur a fost negativ pentru că nu eram căsătoriți, faptul că ea, cea care respira internet, nu a căutat absolut nimic de procedura de FIV, ea care îmi zicea că nu înțelege cum sunt eu infertilă, când nimeni nu a fost din familie.

Am plâns, am urlat…

Dar am mers mai departe.

Trei luni mai târziu şi două vacanțe prin ţări străine (având şi un blog de travel în care scriam ca nebuna), am început alte trei puncţii ovariene (trei anestezii, zeci de injecţii făcute de iubitul meu, zeci de ecografii făcute de doamna doctor, ce îmi devenise prietenă si părinte), o nouă operație de eliminare de polipi uterini…

Am avut un 2019 încheiat cu şase embrioni congelați şi alte noi speranțe :).

Pe 3 februarie 2020 transferam doi embrioni perfecți. Şi pe 12 februarie beta hcg-ul fericit arăta 198, o valoare la care nu puteam spera, dar venise. Eram însărcinată, eram însărcinată cu gemeni. Dar, al naibii univers avea iar alt plan. Din doi a ramas unu. Un băiețel minunat, care acum îmi privează nopțile de somn, dar îmi bucură sufletul.

Lecția lungii poveşti de mai sus e „nu renunța şi continuă să râzi”.

Da, eu şi iubitul care mi-a devenit și sot am râs mult, ne-am amuzat de fiecare injecție ieșită prost, de fiecare fiolă spartă și alergat în miez de noapte la farmacii, de fiecare secundă ce ne-a dus mai aproape de micul dinozaur:) Ce doarme acum între noi.

Am găsit sprijin şi sfaturi pe grupul SOS Infertilitatea, am găsit profesionalism la doctorul meu, am găsit îmbrățișări la prietenele mele.

Aleg să nu scriu lacrimogen povestea infertilității mele, aleg să știu că se poate.

Şi da, o voi lua de la capăt iar şi cu tura doi. Și nu, nu sunt o mamă tânără ca vârstă, dar am un spirit al dracului de tânăr si ludic

Mulțumesc pentru șansa de a-mi spune povestea :).

O seara minunată,

Geo

***

Geo, îţi mulţumesc pentru încredere şi îi doresc putere şi pentru tura doi!

Celelalte poveşti pot fi citite aici.

PS: Dacă şi voi simţiţi că aveţi nevoie să vorbiţi şi vreţi să împărtăşiţi experienţa voastră, o aştept cu drag la alexandra.lopotaru@gmail.com.

Poza: unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul „Mă durea când mama nu înțelegea cum sunt eu infertilă, când nimeni din familie nu a fost” * #Suntoluptătoare apare prima dată în Bebelonia.ro.