“Tu ești proastă? Nu înțelegi că inima copilului tău nu mai bate?” * #SuntOLuptătoare

0 Comentarii
“Tu ești proastă? Nu înțelegi că inima copilului tău nu mai bate?” * #SuntOLuptătoare
Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Azi, vă las mai jos povestea grea a Andreei.
***
CHIAR DACĂ NU AI ARIPI, TOT ÎNGERUL MEU RĂMÂI!
Pe 12 decembrie 2019 a fost cea mai fericită zi din viața mea. Dimineața la ora 4 am făcut un test de sarcină și am aflat că sunt însărcinată, deși nu mai aveam nicio speranță (după o sarcină pierdută care a fost molă parțială, am fost operată de un chist și mi-a fost scos jumătate din ovar, uter retrovers – deci era o minune dacă rămâneam însărcinată).
Dar uite că s-a întâmplat minunea. Trebuia să am un bebe și nu orice bebe, știam că o să am un băiat și îl va chema Tudor. Eram angajată doar de două săptămâni la o librărie și eram însărcinată, dar nu mai conta că de abia mă angajasem. Primisem cea mai frumoasă veste din viața mea.
În ianuarie după sărbători i-am spus șefei mele vestea. Bineînțeles, a rămas șocată, pentru că și fata care a lucrat înaintea mea a rămas însărcinată imediat după ce s-a angajat. Nu a primit bine vestea.
A stat, s-a gândit câteva zile și ce a făcut ?
Mi-a prezentat demisia să mi-o semnez
Bineînțeles că eu nu am semnat nimic. Am fost pe la ea, i-am spus să mă dea afară, că eu nu mă las cu una, cu două. Nu m-a băgat în seamă, așa că am dat-o în judecată și, până la urmă, am câștigat, bineînțeles. Dar să revenim la bebele meu Tudor.
Am avut o sarcină extrem de grea, cu de toate: junghi în spate, nu puteam să mă mișc, răceală la plămâni, mâncărimi pe picioare după ora 22.00, vomam și apa pe care o beam, vertijuri în cap, amețeli groaznice, făceam injecții în burtică în fiecare seară la aceeași oră din cauza trombofiliei.
O sarcina foarte grea și toxică.
Când i-am ascultat prima dată bătăile inimii am plâns, era cel mai frumos sunet din viața mea. Din cauza covidului, nu m-a internat în spital doctoriţa deloc pe timpul sarcinii. La un moment dat, nici nu m-a mai primit la consultații măcar din cauza covidului. Cumva nu o interesa ce se întâmplă cu mine, așa că am fost nevoită să merg la alţi medici pentru a vedea că copilul meu este bine.
La 5 luni am făcut morfologia la Iași ca să fiu sigură că copilul meu este perfect sănătos, știind că am avut probleme înainte…și atunci mi s-a spus că o să am un băiat. Deci aveam dreptate, instinctul nu mă înșela.
După ce am făcut morfologia, a început și doctoriţa mea să mă primească iar la cabinet. Bebe era bine, era sănătos, nu era nicio problemă. La 7 luni am pus problema cum voi naște. I-am spus că trebuie să nasc prin cezariană, pentru că nu am voie să nasc natural, deoarece sunt născută cu luxație de şolduri. Ea nu m-a crezut și a spus că o să vedem atunci. Adică mă lăsa să vadă dacă chiar nu pot să nasc natural.
Eu bineînțeles că nu am putut să stau liniștită, să aștept și mi-am căutat alt medic, la o clinică din Suceava. Trebuia să nasc la privat (o doctoriţă extraordinară, care s-a ocupat super de mine, nu am ce să îi reproșez, am făcut câteva ecografii, era totul OK).
Pe data de 1 iulie, am fost la ecografie. Mi-am văzut bebele, mi-a spus doctoriţa să stau liniștită, că totul e OK, e bine.
Pe data de 4 iulie nu mi-am mai simțit copilul când m-am trezit.
Așa că, mi-am sunat doctoriţa de la Suceava, care a zis că e plecată la Iași și să merg la urgente.
Am fost la urgenţe la Botoșani și am dat peste doctoriţa mea, prima pe care am avut-o. Mi-a făcut ecografie și am aflat că Tudor era mort. Nu puteam să cred așa ceva, nu am vrut să cred asta…
“Tu ești proastă? Nu înțelegi că inima copilului tău nu mai bate?”
Așa mi-a spus.
Nu, nu înțeleg, pentru că el, copilul meu, era bine, nu se poate să fi murit dintr-odată. Nu se poate, nu accept asta…
Mi-a făcut cezariană de urgență și, de atunci, a început calvarul meu. Când m-au deschis, a izbucnit hemoragia și am avut complicații. Am cerut să îmi văd copilul, că altceva nu mă interesa decât copilul meu. Atât. L-am văzut, era perfect, semăna cu mine. Era atât de frumușel, dar da, era mort…
Dar nu voiam să cred asta, nu…nu puteam să cred asta…eu îl voiam pe Tudor și atât. A trecut și operația, am stat două zile internată și am cerut să plec acasă, să îmi îngrop copilul. Mi l-au îmbrăcat frumos, mi l-au pus în sicriu și mi l-au dat acasă. L-a luat mama cu o mașină de pompe funebre și l-a dus la capelă. Ne-a așteptat pe mine și soțul meu, iar când am intrat în capelă și l-am văzut în sicriu am rămas anchilozată, pur și simplu nu mai puteam să mă mișc, nu am avut de ales. L-am îngropat, mi-am lăsat puiul singur sub pământ și am venit acasă.
Două luni de zile nu am putut să dorm. Cum închideam ochii, cum îl vedeam întruna, plângeam zi și noapte și îmi doream să mor. Doar atât, să mor, să fiu cu el…până când nu au venit preoții acasă să facă rugăciuni, nu am putut să mă linistesc. Au trecut 8 luni de atunci și nu am primit nicio explicație de la nimeni, nu știu de ce a murit Tudor. Pur și simplu nu au găsit nicio explicație.
Şi acum am momente când plâng și mă întreb de ce, de ce a murit, când totul era OK, era sănătos, nu avea nicio problemă.
Nu este durere mai mare decât aceea să îți moară copilul și să fii nevoită să îl duci la groapă.
Și după atâtea luni, tot nu m-am împăcat cu gândul că el nu mai este. Merg la cimitir în fiecare duminică și tot nu îmi vine să cred că el este acolo în pământ. Nu vreau să cred asta…nu vreau să cred că copilul meu este în pământ și eu tot trăiesc. Da, știu, mulţi ar spune că dramatizez, dar este atât de greu…l-am purtat în pântece 9 luni și la urmă l-am pierdut…
De ce ?
De ce viața este nedreaptă? Este a doua oară când pierd sarcina. Prima era mică, dar el, puiul meu, despre care am știut că este băiat din prima, pe care l-am iubit din tot sufletul meu, a ajuns înger. Sunt o mamă tristă de înger.
Da, îmi doresc și eu un copil, tânjesc și eu să fiu mămică, dar, sincer, mă tem foarte tare. Lucrez la un market și văd atâtea graviduţe și bebei, știu că trebuia să am și eu. Nu îmi cade bine, dar ce să fac…numai eu știu de câte ori adorm seara plângând, mă gândesc la el în fiecare secundă.
M-am simțit neputincioasă pentru că nu am putut să îl salvez. El era minunea mea din burtică, iar acum este îngerul meu din cer, nu îl voi uita niciodată. Nu am cum să îl uit vreodată. Sper că de acolo din cer să mă ierte că nu am putut să îl salvez.
Tudor, îngerul meu din cer, te voi iubi mereu!
***
Dragă Andreea, cuvintele mele chiar nu îşi au rostul. Vreau doar să îţi mulţumesc că ai avut încredere în mine…Simt nevoia să îţi spun că nu, nu dramatizezi cu nimic şi că eşti una dintre cele mai puternice luptătoare. Şi meritai mult, mult mai multă atenție şi empatie. Îţi doresc cu tot sufletul să fii bine!
Celelalte poveşti pot fi citite aici.
PS: Dacă simţiţi că spaţiul oferit de mine vă ajută, dacă simţiţi că aveţi nevoie să vorbiţi şi vreţi să împărtăşiţi experienţa voastră, o aştept cu drag la [email protected]. Până acum, am primit aşa multe, că mi s-au umplut toate săptămânile până la final de iunie.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Centrul de preferințe pentru confidențialitate

bebelonia.ro

Cookie-urile folosite de acest site sunt limitate şi nu te vor afecta în nici un fel. Vezi mai multe detalii aici https://jetpack.com/support/cookies/

facebook, twitter