“Dragi femei, fiți empatice cu noi, infertilele, că ne este tare greu!” * #Suntoluptătoare

0 Comentarii
“Dragi femei, fiți empatice cu noi, infertilele, că ne este tare greu!” * #Suntoluptătoare

Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea Deliei, care a aşteptat 12 ani să fie mama gemenilor ei.

***

Buna ziua,

Felicitări pentru această campanie de conștientizare a infertilității!

Numele meu este Delia și sunt una dintre femeile care s-a luptat cu această boală! Infertilitatea este o boală grea (bineînțeles că fiecare avem diagnosticul nostru medical, dar eu mă refer la altceva), care afectează nu unul, ci cel puțin doi oameni în același timp. Infertilitatea afectează cupluri, dar și familiile lor, iar pe lângă lupta pe care o ducem fiecare cu diagnosticul pus, mai avem de înfruntat și stigmatizarea societății.
Daca cineva are o boală ce îl ține în scaunul cu rotile, nimeni nu îl întreabă la o nuntă de ce nu se ridică să danseze. Însă pe o femeie fără copii sigur o asaltează cu întrebări și povețe care au un efect psihologic dureros.
Aveam 24 de ani când am decis că e momentul să avem un copil.
Am făcut un control să mă asigur că totul este în regulă și eram convinsă că se va întâmpla foarte curând. Nu s-a întâmplat! După un an m-am reîntors la medic, aceleași asigurări că totul e perfect și că nu peste mult timp va apărea și sarcina. Nu a apărut, am mai așteptat și apoi am schimbat medicul.
Aceeași poveste, totul e perfect, suntem tineri, să încercăm până iese. Recunosc că nu îmi făceam griji, vârsta era de partea noastră și nici întrebările celor din jur nu mă deranjau pentru că eram convinsă că e chestiune de luni…Nu era!
Am încercat 12 ani să rămân însărcinată…12!
Ani care au devenit din ce în ce mai grei, mai frustranţi, dureroși, obositori. Ani în care am făcut multe analize, inseminări intrauterine, tratamente fără rezultat! Ani în care mi-am pierdut ambii părinți și am căzut pradă unei tristeți fără margini!
După ce am pierdut-o pe mama, nu mi-am mai dorit copii o vreme, simțeam că de fapt asta este soarta noastră.
În tot acest timp, soțul meu m-a iubit (exact, cu tot ce implică acest cuvânt) și am decis că, indiferent dacă vreodată vom avea sau nu un copil, relația noastră nu se schimbă cu nimic.
Totuși, mai era o procedură pe care nu o încercasem, FIV, și am hotărât că vreau să o încerc înainte de a depune armele. Am pus apartamentul moștenit de la părinți în vânzare, să putem să facem procedurile (cumva, chiar nu credeam că ar putea ieși din prima).
Prima procedură a fost destul de dificilă pentru mine, pentru că nu știam pașii…dar a decurs bine, chiar aveam speranța că unul dintre cei doi embrioni se va prinde. În momentul în care mi-a venit menstruația, cu precizie de ceas elvețian, ca întotdeauna, am simțit că mă prăbușesc!
Psihic m-am prăbușit, am plâns mult, ba chiar am urlat de neputință, de disperare și de supărarea de a nu-i putea oferi celui de lângă mine ceea ce merita, un copil.
Infertilitatea este o boală pe care ori o învingi, ori înveți să trăiești cu ea, ori te distruge, iar ultima variantă nu voiam să ni se întâmple nouă, așa că m-am întărit și am mers mai departe.
La a doua procedura a fost și mai greu decât la prima, pentru că deși știam ce se întâmplă, umbra primului eșec era prezentă! M-am dus fără pic de speranță, am plâns când m-am trezit din anestezie, am plâns după embriotransfer și eram convinsă că nici de data asta nu s-au prins. Doar că mi-a întârziat… trebuia să merg la clinică pentru testul B-hcg și un sâmbure de speranță a răsărit!
Când a adus asistenta rezultatul, inima îmi bătea deja să sară afară din piept (şi acum când îmi amintesc îmi bate la fel). Am intrat în cabinetul medicului și m-a trimis să mă pregătesc de ecografie, însă asistenta i-a făcut semn că nu...am văzut cum îi făcea din cap că nu și m-am blocat, pentru mine era răspunsul…Nu.
Dar medicul s-a uitat în hârtii și mi-a spus zâmbind:
Nu vă fac ecografie, că ați venit doar să vă spun vestea cea mare: se pare că sunt doi.
I-am spus că trebuie să mă așez, iar asistenta a venit și m-a îmbrățișat!
Au rămas doi, dorm acum lângă mine cât scriu mesajul acesta.
Ei doi sunt cei ce zilnic cicatrizează răni adânci ale sufletului meu. Chiar dacă mi-am pierdut rădăcinile când au plecat părinții mei, acum îmi cresc aripi cu ei.
Am învins-o până la urmă! Dar a fost greu! 
Vă rog, dragi femei, să fiți empatice cu noi, infertilele, că ne este tare, tare greu!
Cred că m-am lungit, dar lungă a fost și perioada în care i-am dorit, așteptat și am luptat pentru ei!
Delia
***
Dragă Delia, astfel de poveşti nu au limită de caractere şi, oricâte ar fi avut, te-am fi citit tot cu drag. Mulţumesc că mi-ai scris şi ai avut încredere în mine. Fericire vă doresc 🙂
Celelalte poveşti pot fi citite aici.
PS: Dacă şi voi simţiţi că aveţi nevoie să vorbiţi şi vreţi să împărtăşiţi experienţa voastră, o aştept cu drag la [email protected]. Această campanie se adresează mamelor care se luptă cu infertilitatea. Până acum, am primit aşa multe, că mi s-au umplut toate săptămânile până la final de mai.
Poza: Usplash
Cu prietenie,
Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.