“Mă durea când mama nu înțelegea cum sunt eu infertilă, când nimeni din familie nu a fost” * #Suntoluptătoare

0 Comentarii
“Mă durea când mama nu înțelegea cum sunt eu infertilă, când nimeni din familie nu a fost” * #Suntoluptătoare
Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea unei alte mame frumoase, Geo.
***
Dragă Alexandra,
Să îți spun şi povestea mea cu infertilitatea. Nu îi voi spune “luptă”, căci nu consider că am luptat cu infertilitatea. Consider că e o altă filă din povestea pe care o scriu despre cei 37 de ani :).
Mi-am dorit mereu sa fiu o mamă tânără, dar universul are un mod amuzant de a râde de mine.
Mi-am cunoscut soțul la 34 de ani (deja nu mai eram chiar tânără), iar lucrurile au mers minunat din momentul când mi-am dat seama că este “the one” (normal că nu a fost  cu fluturi în stomac la vârsta asta, dar a fost cu echilibru şi eleganță). I-am spus ferm că îmi doresc copii cu el încă dinainte de a ști că el mă şi vrea de soție și, la cinci luni, am început să visam cu ochii deschişi.
Dar al naibii univers iar avea alt plan.
Un an mai târziu, după o histeroscopie şi un HSG, aveam să aflu că trompele mele sunt impermeabile şi doar o minune ar putea să aducă o sarcină naturală.
Aflam această veste fix în ziua în care urma să plecam la New York, concediu planificat fix odată cu ovulația :)). Nah, concediul a fost minunat, sarcina, bineînțeles, nu a existat.
După ce ne-am întors, am început demersul pentru FIV, am scos economiile rămase şi am pornit amândoi cu zâmbetul pe buze în noua noastră aventură în doi. Noi doi şi zeci de ace şi seringi, noi doi şi gramaje, medicamente, ecografii şi…speranțe.
Am ales să ne asumăm infertilitatea ca pe o mantră, am vorbit deschis prietenilor şi familiei.
Nu a fost deloc ușor: daca primii ne-au susținut, cei din familie au privit cu scepticism.
Universul s-a jucat iar cu mine şi primul FIV a fost negativ.
Dar nu asta a durut cel mai tare, ci faptul că mama, proaspăt devenită foarte bisericoasă, mi-a spus că sigur a fost negativ pentru că nu eram căsătoriți, faptul că ea, cea care respira internet, nu a căutat absolut nimic de procedura de FIV, ea care îmi zicea că nu înțelege cum sunt eu infertilă, când nimeni nu a fost din familie.
Am plâns, am urlat…
Dar am mers mai departe. 
Trei luni mai târziu şi două vacanțe prin ţări străine (având şi un blog de travel în care scriam ca nebuna), am început alte trei puncţii ovariene (trei anestezii, zeci de injecţii făcute de iubitul meu, zeci de ecografii făcute de doamna doctor, ce îmi devenise prietenă si părinte), o nouă operație de eliminare de polipi uterini…
Am avut un 2019 încheiat cu şase embrioni congelați şi alte noi speranțe :).
Pe 3 februarie 2020 transferam doi embrioni perfecți. Şi pe 12 februarie beta hcg-ul fericit arăta 198, o valoare la care nu puteam spera, dar venise. Eram însărcinată, eram însărcinată cu gemeni. Dar, al naibii univers avea iar alt plan. Din doi a ramas unu. Un băiețel minunat, care acum îmi privează nopțile de somn, dar îmi bucură sufletul.
Lecția lungii poveşti de mai sus e “nu renunța şi continuă să râzi”.
Da, eu şi iubitul care mi-a devenit și sot am râs mult, ne-am amuzat de fiecare injecție ieșită prost, de fiecare fiolă spartă și alergat în miez de noapte la farmacii, de fiecare secundă ce ne-a dus mai aproape de micul dinozaur:) Ce doarme acum între noi.
Am găsit sprijin şi sfaturi pe grupul SOS Infertilitatea, am găsit profesionalism la doctorul meu, am găsit îmbrățișări la prietenele mele.
Aleg să nu scriu lacrimogen povestea infertilității mele, aleg să știu că se poate.
Şi da, o voi lua de la capăt iar şi cu tura doi. Și nu, nu sunt o mamă tânără ca vârstă, dar am un spirit al dracului de tânăr si ludic 🙂
Mulțumesc pentru șansa de a-mi spune povestea :).
O seara minunată,
Geo
***
Geo, îţi mulţumesc pentru încredere şi îi doresc putere şi pentru tura doi!
Celelalte poveşti pot fi citite aici.
PS: Dacă şi voi simţiţi că aveţi nevoie să vorbiţi şi vreţi să împărtăşiţi experienţa voastră, o aştept cu drag la alexandra.lopotaru@gmail.com.
Poza: unsplash
Cu prietenie,
Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.