Mama care a aşteptat 9 ani să îşi cunoască tripleţii * #Suntouptătoare

0 Comentarii
Mama care a aşteptat 9 ani să îşi cunoască tripleţii * #Suntouptătoare

Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea Nicoletei, mamă de tripleţi.

***

Bună, Alexandra!

Încep prin a te felicita pentru tot ceea ce faci și pentru naturalețea ta. Te urmăresc zilnic.

Am uitat să mă prezint. Sunt Nicoleta, mamă de tripleți (o fetiţă şi doi băieței) în vârstă de patru ani și două luni, pe care i-am născut la 36 de ani și jumătate. 

Da, mă consider o luptătoare pentru că “am luptat” o perioadă de nouă ani până Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu minunile din viaţa noastră. Mă consider, însă, o norocoasă, pentru că tot timpul l-am avut alături de mine pe soțul meu, care m-a încurajat. Ne-am încurajat, de fapt, reciproc. 

Din 2007, de când ne-am hotărât că este momentul să primim în viaţa noastră un sufleţel sau – poate – două, nu s-a întâmplat nimic până în 2012. Atunci am aflat că sunt însărcinată (totul a fost spontan), dar, din păcate, sarcina s-a oprit din evoluţie la şase săptămâni. Acel moment a fost crunt. Am plâns, am țipat, dar, cu credință și iubire, am avut puterea de a ne ridica și a lua-o de la capăt.

În acel moment, am rostit cu determinare și siguranță că “dacă Nicoleta Luciu a reușit să nască trei copii, voi reuși și eu“. 

Am crezut cu tărie în ceea ce am spus la acel moment și uite că s-a adeverit:

Tripleţii au venit în viaţa noastră în urma unei proceduri de FIV, în Grecia la a treia încercare. 

În Octombrie 2014, am început investigațiile la o clinică specializată în tratamentul infertilității (cu toate că, până atunci, nu am fost diagnosticați că am avea această problemă, majoritatea medicilor dădeau vina pe stres și că avem o viață cam agitată…mă rog, cine nu-i puțin stresat în zilele noastre? analizele amândurora erau bune, nu excepționale, dar erau bune). 

Am ales clinica Genesis Athens, din Atena, întâmplător. Soțul avusese un workshop în Belgia și, pe avion, a citit despre Dl. Dr. Andreas Vythoulkas și despre echipa din Grecia. Când a ajuns în țară, ne-am programat la o consultație și, de atunci, parcă eram mai siguri ca niciodată că visul nostru se va împlini.

Am făcut două tratamente de stimulare ovariană. 

Primul, în August 2015, din care au rezultat cinci embrioni. În Septembrie am făcut embriotransfer cu trei embrioni și am avut niște emoții de am leșinat după procedură, când plecam de la clinică spre vila unde eram cazați. Cu două seri înainte, soțul a făcut un atac de panică, a și răcit puțin…de îmi venea să-l smotocesc puțin…

Poate așteptările au fost prea mari și nu am reușit să gestionăm emoțiile momentului.

Din păcate acest episod a fost fără rezultat.

Ceilalți doi embrioni au fost congelați, iar în Decembrie 2015 am făcut doar embriotransfer.

Din păcate, tot fără rezultat.

Protocolul era ca, indiferent de rezultat, să ne întâlnim cu medicul să discutăm. După experiența din Decembrie, Dl. Vythoulkas ne-a rugat să nu renunțăm la visul nostru, pentru că avem șanse mari și că Bunul Dumnezeu ne va ajuta cu siguranță.

În Aprilie 2016, am decis să mai încercăm o singură dată.

Ne-am zis că trebuie să facem tot ce ține de noi, fără a ne pune sănătatea în pericol, pentru a ne împlini visul. Am început un nou tratament de stimulare, în urma căruia au rezultat doar trei embrioni.

În data de 10.05.2016 am făcut embriotransfer cu toți trei și, pe 24.05, am aflat că sunt însărcinată, cu câteva zile înainte de aniversarea mea (29.05). A fost cel mai frumos cadou din viața mea, alături, bineînțeles, de soțul meu, care este un om extraordinar.

Tot timpul am fost o persoană optimistă și am crezut cu tărie că visul nostru se va împlini. Bineînțeles că, după eșecurile fiecărui episod, era destul de greu de suportat momentul de după. Dar mereu găseam resurse de a merge mai departe. Eu eram cea care “ridica moralul” în familie. Dar și soțul avea meritele lui.

Nu ne-am gândit niciodată să renunțăm, dar nici nu luam decizii pripite. Tot timpul discutam cu medicii și am decis că dacă dânșii ne recomandă să nu mai încercăm, că nu avem șanse din punct de vedere medical, doar atunci să înțelegem că “nu se poate”.

Tot timpul discutam cu soțul că ne doream trei copii, dar nici măcar o secundă nu ne-am gândit că “vor veni toți la pachet”

Din data de  26.11.2016, viaţa noastră s-a schimbat la 360 de grade. 

Vreau să transmit tuturor familiilor care își doresc copii să nu renunțe. Bunul Dumnezeu ne ascultă rugăciunile!

Multă sanatate!

Cu drag,

Nicoleta 

***

Îţi mulţumesc, Nicoleta, că ai avut încredere în mine să îmi împărtăşeşti povestea. Fericire şi sănătate vă doresc!

Celelalte poveşti pot fi citite aici.
PS: Dacă şi voi simţiţi că aveţi nevoie să vorbiţi şi vreţi să împărtăşiţi experienţa voastră, o aştept cu drag la alexandra.lopotaru@gmail.com. Această campanie se adresează mamelor care se luptă cu infertilitatea. Până acum, am primit aşa multe, că mi s-au umplut toate săptămânile până în mai.
Poza: unsplash
Cu prietenie,
Alexandra

 

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.