Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea Mihaelei, care te umple de lacrimi.
***
Și eu sunt mamă de înger și îmi pare atât de rău că în România este un subiect care nu interesează pe nimeni…cu atât mai puțin personalul medical, care în unele cazuri e interesat doar de faptul că nu poate să te taxeze ca pentru o naștere în condiții normale…
Eram împreună cu soțul meu deja de şase ani şi totuși încă eram prea tânără pentru a mă gândi la copii. Însă, după ce am împlinit 22 de ani, am zis „hai să vedem”. După un an și jumătate, în care nu am rămas deloc, abia împlinisem 23 de ani când am rămas în sfârșit însărcinată.
După mici probleme în primele două luni, iminență de avort și sângerări, Dumnezeu mi-a dăruit un pui minunat și sănătos. Eu întotdeauna mi-am dorit doi copii, iar când am aflat după un an că sunt din nou însărcinată, am fost foarte fericiți.
Sarcina a decurs absolut normal, am făcut toate analizele și ecografiile posibile.
Totul a fost normal până la 31 de săptămâni.
În acea săptămână, într-o zi de marți, am fost la ultimul control ecografic, totul fiind normal. Joi am fost programată la niște analize de sânge și mi-am dat seama imediat cum m-am trezit în acea dimineață că ceva nu e în ordine, pentru că îngerașul meu era activ zi și noapte, mai puțin în acea zi.
Am ajuns acasă, am zis să stau un pic în pat…nimic! Nu îl mai simțeam…
În sufletul meu știam că nu mai este, dar am sperat până în ultima clipă să mă înșel. Am sunat-o pe doamna doctor, care nu a răspuns la telefon până târziu în acea seară, așa că am decis să plec la spital, unde un medic minunat mi-a dat vestea atât cât a putut de…diplomat.
Am rămas internată în acea noapte, iar a doua zi dimineață am fost mutată în sala de nașteri. Când am intrat acolo, era un bebeluș abia născut, care era cântărit şi măsurat.
În acea zi, parcă vrând să mă pedepsească pentru că refuzam să nasc natural, m-au ținut până la ora 1.00 noaptea acolo. S-au născut cred că 10 copii în acea zi, iar eu i-am văzut pe toți, i-am auzit plângând, știind că va veni și rândul meu să nu îmi aud niciodată copilul.
Am avut norocul de a întâlni un medic-înger,care m-a înțeles și a acceptat să îmi facă cezariană de urgență.
Recuperarea a fost incredibil de grea.
Psihic eram dărâmată, nu puteam să vorbesc la telefon cu băiatul meu, plângeam doar când îi auzeam numele.
Dumnezeu însă a avut alte planuri cu mine. După patru luni de la acea cezariană, am rămas din nou însărcinată. Deși mi-a fost teribil de frică, am avut o sarcină fără probleme și am născut o fetiță perfect sănătoasă.
Când credeam că am terminat socotelile cu bebelușii, având un băiat de 10 ani și o fată de 8 ani, Dumnezeu m-a trezit din nou la realitate. L-a pus în burtica mea pe Sebi.
Coincidență??? Nu prea cred în coincidențe, dar cred că Dumnezeu mi-a arătat că mă iubește și că bebelușul meu e bine acolo unde e. Așa îmi place mie să cred. De ce spun asta?
Pentru că am rămas însărcinată cu Sebi în aceeași perioadă cu bebe-înger. Ba chiar au avut aceeași dată probabilă de naștere. Și a fost tot băiat.
Deși a fost o sarcină grea, cu contracții încă de la început și cu spitalizare în ultimele două săptămâni, am simțit că Dumnezeu mi l-a trimis și îi mulțumesc în fiecare zi că nu m-a lăsat să cad atunci când simțeam că nu mai am putere să merg mai departe.
Astăzi am trei îngerași lângă mine și unul la Doamne-Doamne, care are grijă de noi toți de acolo.
***
0
0
0
0
