Continuăm campania #Suntoluptătoare, după o pauză de câteva săptămâni (am simțit nevoia să las puțin spațiu între cele două jumătăți), prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Azi, vă las mai jos povestea Adrianei, mamă de înger.
(Este fără diacritice)
***
Buna ziua,
M-am decis cu greu sa vorbesc despre pierderea bebelusului meu, Robert. Sunt mamica deja, dar asta nu minimizeaza durerea pierderii celui de-al doilea copil.
Ne-am dorit dintotdeuna doi copii, atat eu, cat si sotul. Dupa cativa ani de casnicie si multi de cand ne petrecem viata impreuna, am avut parte de minunea noastra, de Ingrid, care ne fericeste fiecare zi din viata noastra cu nazdravaniile sale.
La aniversarea ei de un anisor, eram deja insarcinata cu cel de-al doilea bebe. Am ramas surprinsi datorita faptului ca, la prima sarcina, incercasem chiar si o jumatate de an. Prin vara am facut testul si, da, asteptam un bebe. Am fost prinsi pe nepregatite, dar eram foarte incantati.
Eu stiam ca va fi un baietel.
Aveam simptome diferite fata de sarcina cu fetita. Baietelul meu mult iubit, pe care toti il indrageam inca de pe vremea cand era doar un bob de mazare. Fetita il pupa de culcare, noi toti eram foarte incantati si il asteptam cu nerabdare.
Totul a decurs bine, analize, ecografe, toate la privat. Niciun semn ca ceva nu ar putea decurge normal. Prima nastere a fost naturala, fetita sanatoasa tun, „Cel mai musculos copil din maternitate de cand lucrez!”, mi-au spus.
Nu ne gandeam nicio clipa ca nu va fi la fel si de data asta.
Doctorita m-a monitorizat intotdeauna foarte atent la fiecare consultatie. Mai aveam uneori dureri de spate, dar, fiind la a doua sarcina, m-a asigurat ca nu este nimic anormal. Destul de greu a fost pe perioada sarcinii, avand deja un toddler care se tinea scai de mine.
Se apropia saptamana 39 de sarcina si eu stiam ca mi se apropie sorocul.
Si pe fetita am nascut-o tot la 39 de saptamani. Sotul fiind plecat, am decis sa conduc eu pana la maternitate, nefiind foarte departe de localitatea noastra. Oricum nu putea sa asiste la travaliu, fiind in perioada pandemiei, nu aveam voie cu insotitor sau vizitator dupa, chiar daca am ales sa nasc la clinica privata.
In 28 ianuarie, la ora 6 dimineata eram prezenta pe coridor, m-a vazut medicul de garda care mi-a spus ca dintr-o clipa in alta o sa nasc, cu toate ca aveam contractii destul de neregulate si putin dureroase.
Pana mi-au facut internarea a sosit si doctorita care mi-a monitorizat sarcina. Totul era bine, bataile inimii – regulate, contractii – din ce in ce mai dese. Eram putin stresata pentru ca ajusesem deja cu dilatare de 8 si nu se mai putea administra epidurala. La prima nastere, cu tot cu injectia peridurala, am avut dureri destul de mari. Am ales sa mai astept inca o jumatate de ora sa ma linistesc, doctorita mi-a zis ca oricum este schimbul de tura si mai avem putin ragaz, pana la ora 9.
Nu am stiut atunci de ce ezit, la prima nastere vroiam rapid, rapid sa merg in sala, sa nasc. Poate a fost o presimtire, ultimele 30 de min cu Robert aproape de mine.
Mi-a fost administrat ceva medicament pentru intetirea contractiilor si apoi mi-au zis ca putem intra in sala. Aveam niste dureri de nedescris, insa eram entuziasmata si nerabdatoare sa-mi cunosc baietelul. Dupa 15 minute parca interminabile de dureri infernale, toata lumea ma felicita: „Felicitari, aveti un baietel!”
L-am vazut, era perfect, semana si cu sotul, si blondut cu sora lui, si cu mine.
I-au facut poza, apoi, brusc, ceva nu era in regula.
Mi-a zis neonatologul ca o sa-l trimita la maternitatea de stat din oras. Printre lacrimi, am intrebat daca are Covid. Asta era procedura in cazul in care mama si/sau copilul erau depistati pozitiv. Pana s-a ocupat de mine, doamna doctor mi-a zis ca spera sa fie totul bine, ca nu avem motive de ingrojorare, doar nu am avut probleme pe timpul sarcinii, nici infectii sau altceva care sa o puna pe ganduri.
Copilul nu putea respira.
In timp ce eram dusa in salon, auzeam sirenele salvarii. Era venita dupa baietelul meu. Eu ii trimisesem sotului si surorii poze cu el. Ca am scapat, ca suntem bine. De fapt, nu eram. M-au sunat disperati toti. Nu stiam ce se intampla. M-au tinut doctorii la curent. Dupa prima gura de aer luata, Robert avea pneumotorax, dar nu se putea ventila nici cum. Avea saturatia scazuta.
L-au pus pe ventilatie mecanica, nu il puteau stabiliza. Investigau, deoarece, de la pneumotorax, trebuia sa isi revina, la el – nicio schimbare. Aveau suspiciunea ca are o malformatie la inima si asta nu ajuta deloc plamanii. Eram suparata, era imposibil sa aiba o malformatie mare si sa nu fie observata la ecograf. Doctorita nu mai stia nici ea ca sa-mi spuna. Zicea ca era imposibil sa-i scape asa ceva.
Seara, au hotarat sa-l transfere la clinica de pediatrie din oras pentru a fi operat la plamani, sa ii elibereze presiunea acumulata intre pleura si plaman. I-au descoperit dublu pneumotorax, lucru foarte rar. Cat timp a fost transferat pentru operatie, sotul a reusit sa ajunga, sa stea in ambulanta cu el, sa-l vada.
Eu eram internata, cu mine era doctorita si plangeam amandoua, nu stiam ce se intampla si de ce mi se intampla una ca asta, fara a avea cea mai mica problema. La ora 10 seara, micutul meu puternic a intrat in operatie. Ne-au zis sa nu ne facem insa sperante, ca exista mari sanse sa nu iasa viu de acolo. Totusi, a rezistat. Operatia a durat 3 ore.
Dupa operatie s-a stabilizat putin.
Eu am cerut externarea a doua zi, neavand ce sa fac singura in salon, cu gandul la fetita de acasa, pe care o lasasem in grija surorii si, cu gandul la starea baiatului, o luam razna. Toata lumea venea la mine, de la doamnele de serviciu, pana la doctori si asistente, sa vada cum ma simt, daca rezist.
A doua zi am fost externata. Am plecat acasa. Sunam incontinuu la spital, nu aveau nicio noutate, nimeni nu stia ce are, de ce nu isi revine. I-au facut fel si fel de investigatii, iar in urma operatiei aveau suspiciune de mucoviscidoza, pentru ca ii gasise in palmani un fel de mucus care nu se putea sa il fi inghitit in timpul nasterii.
Asta era grav, o boala genetica…deja ne gandeam sa ii facem investigatii si fetitei, sa nu aiba ceva probleme si ea, cu toate ca ei ii facusem, la aceeasi clinica privata, dupa nastere, screeningul pentru boli rare si era tot ok.
Asteptam raspunsuri, ce s-a intamplat si de ce. Nimeni nu stia ce sa ne zica, toti ridicau din umeri, nimeni nu stia din ce cauza are problema la plamani.
Apoi, s-a produs si inevitabilul.
Dupa 3 zile, inima luptatorului meu a cedat.
Nu stiam ce se petrece. Plangeam eu cu fetita intr-o camera, sotul – in alta. L-am incurajat, asa a fost sa fie! Trebuie sa mergem mai departe de dragul fetitei. Ne-au spus sa mergem dupa el. Nu mai intru in detalii, dar am ales sa-l incineram, sa-l aducem acasa, sa fie mereu cu noi.
Ne-au spus sa asteptam rezultatele necropsiei. Dupa doua saptamani, am aflat ca ceea ce avusese Robert a putut fi detectat doar la microscop.
Diagnostic: displazie congenitala acinara pulmonara. O malformatie foarte rara a plamanilor. Ne-au spus sa ne imaginam un balon spart pe care ei au tot incercat sa il umfle, dar in zadar.
In lume, au mai fost doar 7 cazuri de genul acesta, nu se stie care e cauza, nu sunt suficiente cercetari, avand in vedere raritatea.
Dar ca nu este genetic. Cumva, ne-am linistit. S-a facut tot ce s-a putut omeneste, atat noi, cat si medicii, cei mai buni din tara.
Mi-am luat inima in piept, am strans patutul, hainutele, le-am „pus toate, bine”.
Asta e in mare povestea noastra, a ingerasului nostru. De atunci, fetita nu i-a mai dat pupic fratiorului de noapte buna, cu toate ca, pana sa il nasc, o facea zilnic. Noi avem acasa o alinare a suferintei, desi suferinta e mare, imensa, nu o pot descrie in aceste randuri.
Dar am ales sa ma eliberez. Sa incurajez si alte familii care trec prin greutati.
Da, imi mai doresc copii, parca mai tare decat inainte, cu toate ca ma tem, nu imi puteam inchipui ca dupa toate controalele, analizele, doctorita extraordinara, sa avem parte de o nenorocire. Dar da, e posibil orice.
Nu vreau sa dramatizez, stiu ca toata lumea are probleme diverse, dar asta e istorisirea noastra, cu bune cu rele.
Ganduri bune si va multumesc ca mi-ati dat ocazia sa scriu aceste randuri!
***
Dragă Adriana, noi îți mulțumim că ai avut încredere în noi. În mine şi în cititorii mei. Îți doresc din toată inima multă putere şi mult curaj să o iei de la capăt, aşa cum îți doreşti. Sper să te fi ajutat măcar puțin, puțin şi pe tine această campanie. Toate gândurile bune ție şi familiei tale!
Celelalte poveşti publicate le puteți citi aici.
Poza: Unsplash
Please follow and like us:
0
0
0
0
