“Am pierdut trei sarcini. Abia la a patra am înțeles iertarea şi binecuvântarea” * Suntoluptătoare

0 Comentarii
“Am pierdut trei sarcini. Abia la a patra am înțeles iertarea şi binecuvântarea” * Suntoluptătoare
Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Femei care trec pe lângă noi pe stradă, care stau chiar pe banca din faţa noastră, care ne zâmbesc politicos, fără să ştim prin ce au trecut. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Azi, vă las mai jos povestea Mădălinei Roman, blogger la Mami pe mătură.
***
Alex,
Ţi-am parcurs campania şi e foarte, foarte frumoasă. Ce idee! Felicitări! Mă alătur. Mi-au tremurat degetele pe taste, dar îţi scriu.
Știi cum se spune: a-ți aminti înseamnă a retrăi. Așa că nu e chiar ușor să vorbesc sau să scriu, însă cred, chiar cred că unele experiențe de viață trebuie povestite. Nu vor fi lecții pentru altcineva (de cele mai multe ori, lecțiile le învățăm pe cont propriu), însă pot fi mângâieri pentru cei care se regăsesc în situații similare.
Prima sarcină am pierdut-o la 8 luni.
Există multe „de ce”-uri și mulți „pentru că”. Am ales să îmi repet doar „pentru că”-urile. Așadar, am pierdut sarcina pentru că, în naivitatea mea sau, mai degrabă, din dorința de a fi bine, am ales să adun doar informațiile care mă asigurau pe mine că totul nu este decât o eroare a analizelor. Ajunsesem, prin niște recomandări, la medicul care m-a adus pe mine pe lume („How cool is that?”, am gândit) și am crezut în „ochiul” lui de specialist, deși semnele detașării lui erau atât de clare: vorbea la telefon în timpul morfologiilor, mă expedia repede la consultațiile simple, nu răspundea la telefon.
Prin luna a șaptea, intuiția mi-a urlat clar că nu va fi medicul pe care să mă bazez în momentul nașterii, așa că am mers la un alt spital să mă informez cu privire la nașterea acolo.
Aici a început calvarul, pentru că am descoperit că bebe nu era ok. Șocul și problemele lui au dus la pierderea sarcinii.
Am cunoscut, cu această ocazie, un medic extraordinar. Tânără, foarte bine pregătită și minunat de empatică, un OM în adevăratul sens al cuvântului care, în ciuda situației în care eram, m-a convins să nasc natural. Nu voi uita niciodată cuvintele ei:
„Pentru mine, cel mai ușor ar fi să vă adorm și să vă fac cezariană. Dar nu va fi bine pentru corpul dv. Cu cezariană, va trebui să așteptați cel puțin un an pentru o nouă sarcină. Sunt aici, trecem împreună prin asta, indiferent cât va dura, dar facem așa ca să puteți, în 3 luni,să încercați din nou”.
Am trăit coșmarul unei mame care naște un copil ce nu va plânge niciodată.
Este greu, negru, cumplit, tulbure și dureros. Pare că nu se mai termină niciodată. Am crezut că s-a terminat pentru că trei luni mai târziu eram, din nou, însărcinată. A doua sarcină, însă, ne-a umplut de bucurie și de speranță până în săptămâna a douăsprezecea când…s-a oprit din evoluție.
Medicul „meu”, despre care am povestit, era plecată la un stagiu de pregătire în Anglia, pentru un an. Era singurul om în care aveam încredere și pierderea sarcinii a fost o lovitură mare. Nu înțelegeam de ce.
Din acel moment, nu m-am mai putut lupta cu depresia, disperarea, deznădejdea. O depresie adâncă, în care propria minte se întorcea constant împotriva mea. Alte câteva luni mai târziu am rămas, din nou, însărcinată. A treia sarcină s-a oprit din evoluție la zece săptămâni. Nici nu apucasem să mă dezmeticesc. Să mă bucur, să sper. Trăiam într-o teamă continuă, înțepătoare.
De fapt, cred că odată cu pierderea celei de-a treia sarcini am încetat să mai sper. Sau să mai aștept.
Din punct de vedere fizic, totul era ok. Nu existau explicații plauzibile în afara de “adesea, se întâmplă ca sarcinile să se oprească”… Eu, însă, începusem să cred în ceva dincolo de explicaţiile logice şi asta mă înspăimânta.
Am încercat să mă repun pe șine pentru că știam că nu sunt ok și că, dacă voi avea vreodată șansa de a fi mamă, era necesar să mă reechilibrez.
Am început să vorbesc cu specialiști în psihologie, NLP, Theta Healing, radiestezie, medicină holistică. Mă agățam de orice, în speranța că una dintre direcții va fi și calea prin care să îmi revin.
Alinarea a venit însă după discuțiile cu un duhovnic. Nu avusesem unul până atunci. Nici acum nu am, însă în acea perioadă, pentru mine, Biserica a fost sursa liniștii mele.
A urmat a patra sarcină de care n-am știut cum să mă bucur.
A crescut, s-a dezvoltat frumos, dar am trăit cu spaimă. Am născut-o pe fetița mea la 42 de săptămâni și a fost perfectă. Este perfectă. Abia atunci am înțeles ce înseamnă iertarea și binecuvântarea. Trei ani mai târziu s-a născut și băiețelul meu, care acum are trei luni. Viața, azi, este… minunată! Rotundă. Luminoasă. Plină. Fericită!
Știu, știu că sunt mame, ca mine, care așteaptă să-și țină copilașul în brațe și, dintr-un motiv sau altul, acesta nu vine sau, și mai dureros, se „întoarce” din drum. Nu le pot spune „să nu dispere” sau “să nu își piardă speranța”. Sfaturile de genul acesta sunt ușor de dat, dar greu de pus în practică de cea care își trăiește, zi de zi, deznădejdea.
Le-aș spune doar să caute căi. De liniștire, de echilibrare, de vindecare. Simpla căutare a acestor căi le va distrage atenția de la durere, va face tăișul disperării sau al depresiei mai puțin tăios. Lucrurile se aranjează.

Copiii vin când vor ei. Așteaptă, poate, să terminăm șantierul din noi.

Mădă,
Mami pe mătură
***
Dragă Mădă, aşa cum ţi-am mai spus, eşti o luptătoare incredibilă! Îţi mulţumesc pentru această poveste dătătoare de speranţă şi plină de linişte, contrar tuturor valurilor din ea…
Celelalte poveşti pot fi citite aici.
PS: Momentan nu mai pot primi poveşti, fiindcă s-au adunat foarte multe. Dar anunț de îndată ce reuşesc să mai fac loc 🙂

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Centrul de preferințe pentru confidențialitate

bebelonia.ro

Cookie-urile folosite de acest site sunt limitate şi nu te vor afecta în nici un fel. Vezi mai multe detalii aici https://jetpack.com/support/cookies/

facebook, twitter