1.Articolul acesta este despre "Cum să înțarci blând" şi este lung. Este, de fapt, despre Înțărcarea Mamei. Sunt multe informații puse cap la cap, aş putea scrie, sincer, un roman la câte s-au întâmplat. Dar am încercat să scurtez pe cât posibil, sperând să vă ajute toate aceste detalii. 2. Îmi pare rău dacă nu ați putut alăpta şi acest articol trezeşte diferite emoții în voi. Iar dacă nu ați alăptat, foarte bine, fiecare cu alegerea lui, nu e treaba mea. Alăptarea nu ne defineşte. 3. Țineți cont că este doar experiența mea şi fiecare are propriul drum.
Prolog
Mi-am dat seama că Leea e pregătită de înțărcare de când am plecat cu Andrei, la mijloc de mai, în mini-vacanța noastră din Napoli şi Coasta Amalfi. A dormit cu ai mei buştean, fără să ceară sân.
(Bine, dacă vă amintiți, în ianuarie am înțărcat-o în 3 zile, dar a venit gripa, a avut febră 40, nu voia să bea nimic, aşa că i-am dat iar. Dar a fost o înțărcare uşoară, am lucrat cu mine în acele zile de fapt – o să vedeți mai jos cum – şi a treia noapte deja dormea până dimineață fără să se trezească. Foarte puțin a plâns. Deci, cumva, ştiam de atunci că era pregătită)
Revenind.
Când am aflat cât de bine a dormit în prima noapte şi când m-am uitat la pompa din bagaj pe care încă nu o folosisem, mi-am dat seama că e timpul. Astfel, m-am muls aşa cum m-a învățat Ştefania la fiecare sfârşit de alăptare: până sânii devin moi-şosetă.
“Alexandra, când mintea ştie că s-a terminat, corpul nu mai produce, mi-a zis”.
Ştiam că este ultimul lapte pe care îl scot şi am început să plâng.
“Oare mai țin minte când a fost ultimul moment? Ultima oară când am alăptat-o?” m-am întrebat.
Am derulat tot ce se întâmplase înainte de avion. Mă certasem cu Andrei. Nu voiam să mai plecăm. Ne-am dus în dormitor să discutăm. A intrat Leea peste noi. “Veau țiți”, a zis. Inițial am vrut să o distrag, să o trimit la părinții mei, ca să îl strâng pe Andrei de gât în linişte. Dar am ridicat-o. Am pus-o la sân în timp ce noi doi am discutat. Şi ne-am împăcat.
Aia a fost ultima alăptare. Eu, îmbrăcată în pijama satinată albastră, ea – în pijamale şi părul vâlvoi. Ce ne privea şi ne asculta pe mine şi pe tatăl ei. Doamne, ce bine că a venit peste noi!
Şi, în timp ce mă mulgeam şi mi-am amintit, am plâns şi mai tare.
-E doar lapte, a zis Andrei când m-a văzut şi m-a scos din starea mea de vindecare. I-am aruncat o privire de s-a speriat și a ridicat mâinile în “scuze”.
Pentru că nimeni nu are voie să intervină între tine şi emoțiile tale. Acest proces de înțărcare este atât de intim, este atât de personal că doar tu ştii ce simți, doar tu te poți înțelege, eşti singul martor al emoțiilor tale. O să descoperi multe despre tine, despre ce se ascunde în lăuntru, şi o să ai nevoie să le accepți, să le îmbrățişezi şi să le dai drumul.
(Un aspect important despre lapte: Ştefania a avut dreptate. În toate acele 4 zile de vacanță, după ce am muls tot şi eu nu m-am mai gândit la alăptat, sânii mei au fost moi. Dar să vedeți cum s-au activat acasă, când capul meu s-a întrebat: “Dacă cere?” în partea a doua a articolului)
Înțărcarea Leei, din perspectiva sufletului meu
Alăptarea Leei a început prost. 6 zile nu am avut lapte (în condițiile în care mai alăptasem 2 copii, 5 ani adunat). Am născut în timp ce corpul lupta cu o viroză groaznică, aveam o tuse de simțeam că-mi explodează cezariana. De stres, nu aveam nici măcar un strop de lapte.
Abia când am ajuns acasă, când m-am liniştit şi mi-a trecut răceala, a pornit lactația.
Dar a continuat tot prost. Avea reflux, lua mult aer, dădea mult afară, o simțeam agitată la sân. Simțeam că nu e atât de natural şi uşor pe cum ştiam că trebuie să fie. La 3 luni abia am aflat că are fren. Şi la limbă, şi la buza superioară (Dr. Cristina Vancşa ne-a ajutat, am făcut consult prin video call). I l-am tăiat doar pe cel de la limbă (eram în Spania, acolo nu se taie la buză) şi, în sfârşit, fata mea a supt bine.
Până la 2 ani şi 5 luni, fix ca frații ei, o coincidență incredibilă (nu am stat să calculez de dinainte).
A fost primul copil din cei 3 care a dormit doar la sân. La toate somnurile.
Şi este copilul cel mai independent dintre ei, probabil aş fi putut să o înțarc oricând, mult mai devreme, că ea mi-ar fi dat drumul. Dar nu prea i-am dat eu.
Mie mi-a fost greu. Inima îmi spunea să mai stau, corpul îmi spunea să o mai țin. Să îi mai simt mânuța în decolteu, picioarele pe genunchi, să o privesc cum adoarme la sân: un moment în care credeam că se face linişte nu doar la noi în cameră. Ci în lume. În univers.
Simțeam că pot să o cuprind cu totul, pot să o protejez de orice rău ar fi adus vântul. E un sentiment de pace, siguranță şi de frumos. Ca atunci când o țin la piept. Doar că un pic diferit.
Că era doar a mea.
De acum, o împart cu lumea. De acum, intrăm în altă etapă a vieții, unde vom merge una lângă alta, apoi ea – în fața mea, iar eu – în urma ei.
Şi acolo voi rămâne.
Pentru mine, aşa cum spun mereu, alăptarea e o poveste frumoasă dintre o mamă şi un copil pe care doar unul dintre ei o să o țină minte.
Şi ce mă bucur că am avut şansa să o trăiesc.
Înțărcarea Leei, din persectivă logistică (ce am făcut exact)
Aşa cum am menționat, am înțărcat-o pe Leea blând în câteva zile aşa cum i-am înțărcat şi pe frățiori. Cine mă urmăreşte sau a citit articolul cu Luc, acum 7 ani, ştie deja. Pentru cine nu, voi relua un pic.
După experiența mea ca mamă care a alăptat, cumulat, vreo 7 ani jumătate, 3 copii ataşați tare de sân, am înțeles un lucru esențial:
Înțărcarea e mai mult a mamei decât a copilului. Dacă tu eşti pregătită, va fi şi el.
(Şi vă rog să nu o luați ca pe o presiune, o altă vinovăție în plus dacă nu sunteți pregătite, ci ca pe o conştientizare, care să vă ajute, bine?)
La Luc am apelat la 2 consultanți, Gabriela Ungurelu şi Ştefania Jbanca, eu păstrând legătura cu Ştefania pentru Alec şi Leea (vă las grupul ei, Înțărcarea Mamei). La Luc a fost un proces mult mai elaborios, eram ca o studentă care se ținea de teme.
La Alec şi la Leea nu am mai avut nevoie decât în puncte cheie de Ştefania, fiindcă înțelesesem mecanismul: trebuie să te scuturi de frici.
Să te gândeşti unde le simți. Ce simți. De ce nu eşti împăcată 100% cu această decizie. Ce te ține. Tu cu tine, pe canapea, te gândeşti la ce a fost şi ce va avea să vină. Dacă te gândeşti cu regret, cu vinovăție, cu teamă, încă ai de lucrat.
Cum lucrezi? Cred că fiecare consultant are tehnicile lui, dar pentru mine au funcționat 4 lucruri, pe care le va explica şi Ştefania:
1. EFT tapping, prin care îți atingi capul, fața, pieptul în puncte cheie (ca în poză)
Ce este? Nu e magie, este o unealtă simplă de reglare nervoasă.
Tapping-ul ritmic şi respirația controlată mută corpul din “luptă sau fugi” în “calm și siguranță”. Nu e nicio şmecherie.
Astfel, ne liniştim, ne destresăm şi începem să ne reglăm emoțional. Să scăpăm de fricile din corp.
Concret, la Leea: stăteam întinsă, mă gândeam ce simt. Ce mă ține? Că “o să îmi fie dor”. Bun. Asta e frica. Mă gândeam la ea, în timp ce îmi atingeam punctele cheie cu degetele până simțeam că accept frica, o conştientizez şi îi dau drumul din corp. Până n-o mai simțeam aşa apăsat (ideal e să nu simți deloc)
(Găsiți pe youtube exemple)
Când ne-am întors din vacanța din Napoli, unde eu credeam că sunt pregătită, că nu mai am nicio emoție, mi-a încolțit un gând. O nouă frică: dacă nu va şti să adoarmă altfel? Fiind primul copil din cei 3 care a dormit exclusiv la sân.
Şi acest gând mic a fost suficient să-mi zdruncine încrederea în proces. A fost suficient să declanşeze lactația (începusem să simt un pic) şi a fost suficient ca Leea să îmi spună, fix când mă gândeam la asta, “mami, veau țiți”.
Pe cuvânt. Nu cred că se poate demonstra ştiințific şi nu cred că există studii pe legătura dintre mamă şi copil, dar eu, în ceea ce priveşte alăptarea sau înțărcarea, am simțit-o la toți 3. Şi sunt sau mă consider un om rațional, un jurnalist, care are nevoie de dovezi şi verifică informația din 3 surse. Ei bine, aici dovezile au fost pur empirice. Doar din experiența mea cu cei 3 copii.
Stați un pic. Pauză. L-am întrebat şi pe ChatGPT şi vă las 2 poze cu ce mi-a zis:
Revenind.
Dar nu cerea decât puțin, până mă scuturam de gând.
La Luc am făcut acest proces cu toate fricile timp de 11 zile până am simțit linişte în corp. La el am reuşit 100%. Şi nu a mai cerut deloc. La Alec şi Leea nu am mai avut atâta timp la dispoziție, doar câteva zile la fiecare şi am fost pregătită 95%. Drept dovadă, fiecare a mai mâțâit un pic.
Dar nimic de speriat. Leea cel mai des, că la ea am lucrat cel mai puțin. Dar plângea 1 minut sau maximum 2 minute. Şi, pe cuvânt, plângea când mă gândeam eu la alăptare sau îmi venea să scot sânul să o adorm (e greu să te controlezi după atâta timp de alăptare şi adormit DOAR LA SÂN. Frățiorii au adormit legănați).
Dar, îmi aminteam de proces, înlăturam gândul, îi distrăgeam şi ei atenția şi se oprea. Cerea alimentele de la punctul 3.
Nu e obligatoriu să faci tapping dacă poți sta cu emoția fără să te pierzi în ea. Important e să o vezi şi să o scoți. Să fii împăcată cu adevărat că acest proces s-a terminat.
Vă spun, odată ce veți accepta şi vă veți gândi cu bucurie la noua etapă, fără regret, copilul nu va mai simți nevoia să vină la sân.
Repet: Luc nu a plâns absolut deloc! Iar ceilalți doar câteva minute de câteva ori.
Singura problemă la Leea a fost că adormea greu şi se trezea devreme, am început să o readorm legănat, plimbat, diferit de cum era obişnuită. Dar şi asta a durat 5-6 zile doar. Până i-am spus:
“Iubita, ştiu că erai obişnuită să adormi doar cu țiți. Dar poți să dormi şi fără, că eşti fetiță mare. Şi te țin în brațe cât vrei tu”. Am zis-o cu cea mai mare linişte şi bucurie în piept.
2. Scrisul: am scris o scrisoare corpului meu.
O altă metodă de reglare emoțională, preferată de mine. Eu prin scris mă vindec.
Mi-am dat voie să simt tot ce simt şi am plâns mult. Extrem de mult la fiecare. La Luc îmi era teamă că nu mă va mai iubi. La Alec mă simțeam vinovată că o să treacă la lapte de caju, fiindcă avea alergii, iar la Leea – că nu o să ştiu cum să o adorm şi că o să-mi fie dor, fiind ultima alăptare. Pe fiecare i-am alăptat 2 ani şi 5 luni (o mare coincidență) şi la fiecare decizia a venit din motive personale. Dar cel mai mult că alăptarea, mai ales pe timp de noapte, devenise mai degrabă un stres decât o bucurie.
Scoateți pe hârtie, aşadar, tot, tot, tot ce simțiți şi ce se ascunde în suflet. O să vedeți cum se uşurează.
3. Gustărele – am înlocuit laptele cu gustările care îi plăceau ei.
Cu fructe, biscuiți, cu alte lichide precum apă, lapte vegetal sau chiar ceai de tei cu miere (nu îi mai dădusem ceai, i-a plăcut şi am profitat). Timp de 3 zile şi 3 nopți, am îndrumat-o spre toate alimentele preferate posibile.
(Sigur, aici depinde şi de vârstă, de nevoile copilului şi e bine să discutați cu un specialist care să vă spună ce alimente/lapte să oferiți după ce scoateți laptele matern)
4. I-am amintit că e fetiță mare.
I-am spus că dacă îi e foame, mâncăm mâncare, dacă îi e sete bem apă.
5. Am mai scos din nou un ultim lapte
Foarte, foarte puțin, cel ce se activase în primele zile după ce m-am întors din Napoli. V-am spus, teama că nu voi şti să o culc altfel mi-a sabotat încrederea. Dar am făcut un pic de EFT, un pic de introspecție cu mine, mi-am spus că indiferent de ce se va întâmpla tot lângă ea voi fi. Şi, dacă nu doarme, ne jucăm. Chestia asta m-a ajutat şi m-a detensionat.
Una peste alta, nu uitați că indiferent de ce tehnici aplicați, sunteți mame bune şi vreau să nu vă stresați mai tare decât sunteți deja. Autoînțărcare, înțărcare treptată, înțărcarea voastră, faceți cum simțiți, în ritmul vostru şi nu uitați că după vă aşteaptă o nouă etapă la fel de frumoasă ca până acum.
Iubirea va rămâne acolo pe veci. Cu țiți sau fără.
Înțărcarea mamei, din perspectiva Ştefaniei Jbanca:
„Înțărcarea este un proces normal, firesc și sigur. Pentru fiecare mamă, însă, această etapă se desfășoară diferit, în funcție de tot ceea ce a acumulat conștient sau inconștient de-a lungul vieții. Poate a văzut anumite experiențe în copilărie, poate la prietene care au devenit mame înaintea ei, poate la televizor sau în diferite articole și cărți. Toate aceste informații îi formează astăzi percepția despre înțărcare.
Dacă tu, ca mamă, observi că ai o percepție despre înțărcare pe care nu ți-o dorești, de exemplu că este traumatizantă sau că îi poate provoca durere copilului, atunci este important să schimbi acele informații. Iar schimbarea începe prin conștientizare: să pui degetul pe acele gânduri, să le privești și să recunoști că există în interiorul tău. Exact acesta este rolul instrumentelor descrise de Alexandra: să te ajute să identifici convingerile și fricile pe care le porți, pentru ca apoi să le poți elibera.
De multe ori, mamele caută instrumente și metode perfecte pentru înțărcare fără să realizeze că, în spatele acestei căutări, se află fricile lor: frica de a nu răni copilul, frica de a nu-l traumatiza, frica de boală, de plâns sau de pierderea controlului. Însă înțărcarea nu este, în sine, un proces traumatizant. Ea devine dificilă doar atunci când este privită prin frică și vinovăție.
Așa cum alăptarea a fost diferită pentru fiecare mamă, la fel este și înțărcarea. Nu există o formulă universală. Fiecare relație dintre mamă și copil are propriul ritm, propria sensibilitate și propriul mod de desprindere.
În realitate, înțărcarea reprezintă prima desprindere majoră și definitivă dintre mamă și copil. Dacă în perioada intrauterină copilul a fost conectat permanent cu mama, iar după naștere a fost atașat imediat la sân, acum această conexiune începe să se transforme. Nu dispare iubirea, nu dispare apropierea, ci doar se schimbă forma prin care copilul primește hrană și siguranță.
Copilul simte permanent emoțiile mamei. Simte fricile, grijile, tensiunea și îndoielile ei, chiar și atunci când acestea nu sunt exprimate în cuvinte. De aceea, atunci când mama este sub presiune mentală, psihică sau fizică și își dorește să grăbească procesul de înțărcare, copilul poate reacționa prin plâns, refuz sau printr-o nevoie și mai mare de sân. Nu pentru că încearcă să manipuleze, ci pentru că o aduce pe mamă în prezent.
În același timp, cât timp copilul suge, el are această capacitate naturală de a regla partea hormonală și emoțională a mamei. Tocmai de aceea, refuzurile lui sau dorința repetată de a fi alăptat pot oglindi dificultatea subtilă a mamei de a da drumul acestei etape.
Cheia unei înțărcări blânde este ca mama să renunțe la gândurile pe care nu își dorește să le vadă manifestate: gânduri de vinovăție, de boală, de traumă sau de teamă. Copiii nu înțeleg cuvintele în profunzimea lor, însă simt încărcătura emoțională din spatele lor. Ei au învățat emoțiile încă din perioada în care erau în pântecul mamei. Simt vibrația, frecvența și energia cu care mama trăiește această schimbare.
De aceea, este important ca mama să se aducă în prezent și să privească această etapă cu recunoștință și încredere. Tehnici precum tapping-ul, scrisul unei scrisori sau transmiterea unor mesaje simple către copil : „acum ești mare”, „când ți-e foame mănânci”, „când vrei iubire ne îmbrățișăm”, nu sunt pentru copil, ci pentru mamă. Ele o ajută să devină conștientă, să își liniștească emoțiile și să accepte transformarea relației dintre ea și copil.
Fiecare gând de vinovăție pe care mama îl poartă în această etapă este simțit de copil. Iar prin plânsul lui, copilul parcă îi transmite: „Mami, nu ai de ce să te simți vinovată. M-ai hrănit până acum. Uite cât sunt de sănătos, de armonios și de puternic. Nu ai nevoie să creezi scenarii de boală, febră sau suferință pentru a continua alăptarea. Atât timp cât te am pe tine, brațele tale, iubirea și prezența ta, este suficient.”
Copilul poate primi hrană și din exterior, însă ceea ce îl hrănește emoțional în continuare este conexiunea cu mama. Iubirea nu dispare odată cu înțărcarea, ea doar își schimbă forma.
Dacă copilul își petrece cea mai mare parte a timpului doar cu mama, atunci tot mama este cea care îl va ghida prin procesul de înțărcare. Însă, atunci când copilul are deja o relație apropiată și sigură și cu alte persoane din familie, acest proces poate deveni mai ușor și mai blând pentru amândoi.
Dacă tatăl este prezent și implicat în viața copilului, iar copilul este obișnuit să petreacă timp cu el, atunci poate rămâne pentru anumite perioade doar cu tatăl. În acest timp, mama își poate oferi spațiu pentru a se desprinde emoțional de această formă de hrană și conexiune care vine din propriul ei corp.
La fel, dacă micuțul este obișnuit și cu bunicii sau alte persoane apropiate, poate petrece timp și cu ei, în timp ce mama se retrage puțin și privește cu recunoștință faptul că și-a pregătit copilul pentru următoarea etapă a vieții lui. Important este ca această separare să se facă doar alături de persoane cu care copilul se simte deja în siguranță și are o relație construită, pentru că nu despărțirea în sine îl traumatizează, ci lipsa siguranței emoționale.”
Pentru mai multe detalii, o găsiți pe Ştefania pe grupul Înțărcarea Mamei. Oferă informații gratuit mamelor de acolo şi le ajută în acest proces.
Sincer, sper ca acest articol să vă ofere poate o altă perspectivă și să încercați, că nu aveți nimic de pierdut. Îi mulțumesc Ştefaniei pentru tot!
Iar voi, nu uitați, sunteți minunate!
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
