DE CE PLECĂM DIN SPANIA?

Iată că suntem pe picior de plecare, mai avem o zi şi închidem uşa după noi. Închidem un capitol, învelim o bucăţică din viaţa noastră într-o pânză cu amintiri şi o luăm în România. Doi ani jumătate am locuit în Sevilia, Spania şi îmi place să cred că ne vom întoarce cândva. Cel mai şi cel mai mult o să-mi lipsească sentimentul de vacanță. Fiindcă, de când am locuit aici, aşa am simțit. M-ați tot întrebat de ce ne întoarcem şi am să vă răspund pe scurt, la mai multe curiozităţi.

Vă las AICI un articol întreg cu prima noastră casă (am stat în două case) şi cu motivele pentru care am venit în Spania (găsiţi şi costuri, şi idei de chirie, de asigurare privată), dar vă las şi mai jos cele mai importante aspecte. Unele se repetă, că poate nu vreți să citiți două articole 🙂

DE CE AM VENIT? DE CE AM ALES SEVILIA?

Noi am venit aici în februarie 2022, după nişte prieteni buni, care ne tot trimiteau poze cu mâncarea şi oraşul. Nu ştiam nimic de Spania (ba cred că nu o apreciam deloc), nu ştiam nimic de Sevilia.

Era final de pandemie, simţeam nevoia să plecăm undeva (voiam iar Japonia, dar ei încă nu primeau pe nimeni, nu deschiseseră graniţele), aşa că, în ianuarie am zis „hai în Spania, să vedem cum e, vreun 1 an sau 2”. Şi, la final de februarie, eram deja aterizați.

CUM E SPANIA? CUM E SEVILIA?

Spania este superbă ca energie, vibrație, vreme, oameni, relaxare, nimeni nu pare să aibă treabă cu tine. Spaniolii se distrează mult, îşi trăiesc viața, încearcă să lucreze mai puțin, să se streseze mai puțin şi să se întâlnească des „en la calle”, cum zic ei, adică pe stradă, la terase.

Limba se învaţă foarte uşor, românii în general nu ar avea probeme cu asta.

Vremea e superbă, majoritatea zilelor sunt însorite. Asta ajută mult la psihic, serios. Eram obosită, mă durea capul, dar mergeam la ocean şi viaţa părea mai frumoasă chiar şi cu durere de tâmple.

Mâncarea este gustoasă, fructele şi legumele au savoare, jamonul este delicios, iar cultura fără gluten este mult mai dezvoltată decât la noi, ceea ce ne-a ajutat cu Alec, copilul nostru cu alergii.

Fructele de mare sunt la ele acasă.

Vara înţeleg că sunt 46 de grade, că mori de cald, dar noi nu le-am simţit, că veneam acasă. În schimb, de prin mai ne bucuram de plajă şi de ocean, la o oră de maşină. Deşi apa destul de rece (am prins-o şi caldă), plajele sunt superbe şi aerisite.

Sistemul medical este genial, cu doctori blânzi şi empatici. Acolo i-am cunoscutut pe ginecolog (care mă întreba cum îmi e sufletul, nu doar trupul) şi pe alergolog, care l-a salvat pe Alec şi care are teste patentate, care nu există la noi.

Şcoala băieților este britanică, cu educaţie prin joacă, cu meniu fără zahăr şi adaptat nevoilor fiecăruia (Alec avea meniu special), plasată aproape de cartierul în care am locuit. Aici au învăţat copiii să vorbească şi engleză, şi spaniolă, Luc s-a adaptat mai uşor, Alec – mai greu, dar profesorii au fost buni şi răbdători. Ce m-a impresionat? Când am fost să le citesc de câteva ori poveştile mele pentru copii, toţi (60-70 de copii până în 11-12 ani) ridicau mâna să mă întrebe sau să vorbească. Aveau curaj, coerenţă, curiozitate. Şi asta spune multe.

Nu ştiu mai nimic de sistemul de stat.

Sevilia ne-a plăcut din prima foarte, foarte tare. Aşa mult că, în primul an, voiam să ne cumpărăm o casă. Astfel, puteam să stăm 5 ani şi să plătim rată în loc de chirie. Dar, din păcate, nicio bancă nu ne-a dat credit, fiindcă – da – suntem din România şi nu lucrăm în Spania.

Când nu eşti rezident, e mai greu să iei credit, dar se poate. Doar că, atunci când le ziceam țara, ziceau că suntem pe „lista neagră” (ştiu că sunt români care au obținut, dar nu în zona noastră). Nu s-a putut, aşa că am abandonat.

Şi sta mă duce la următorul topic:

DE CE PLECĂM?

Pentru că simţim că e timpul. Ne-am dat seama că e tare greu cu 3 copii (dintre care unul bebeluş) să încercăm să lucrăm amândoi fără bunici aproape. Ne-ar fi mai uşor acasă. 

În plus, Sevilia nu e un hub IT, aşa că soţul meu nu şi-a găsit un job atractiv aici. Şi a căutat mult. Salariile în domeniul lui sunt mai mari în România. 

Costurile de întreţinere la casă sunt enorme. Nici nu o să vi le spun că nu o să mă credeţi. Sigur, aveam şi casa mai mare (ne-am mutat la o casă mai mare că a venit bebe3), dar aici casele nu sunt izolate, sunt din marmură (ca să ţină vara rece) şi toată iarna am stat cu centrala pe gaz în priză şi cu aerul condiţionat pornit. Gazul e aşa de scump, că puține case au. Ştiu spanioli care preferă să stea cu două rânduri de haine pe ei până se mai încălzeşte afară. Bine, se încălzeşte afară şi în casă tot frig e, haha. De aceea voiam să ne luăm o casă şi să o izolăm. Ar fi fost mult mai bine. Dar, cum vă spuneam mai sus, nicio bancă nu ne-a dat credit.

Asta e valabil pentru casa noastră şi casele din cartierul de lângă şcoală, de care ne-am îndrăgostit. În altă parte nu ne-am fi mutat 🙂 Poate la apartament e mai bine.

Nu îmi place să vorbesc de rău o ţară care ne-a primit cu braţele deschise, chiar sunt amabili spaniolii (cel puţin la noi în cartier), chelnerii zâmbesc, oamenii din magazine zâmbesc, ne-am făcut mulţi prieteni, dar trebuie să vă zic despre singurul lucru care nu îmi place aici: mizeria. În partea asta de sud, e mizerie. Înțeleg că în alte zone (nord) e foarte curat, dar aici – nu. Ei bine, ca să înţelegeţi, aici se aruncă cu şervețele pe jos în restaurante, ca semn că se mănâncă bine. 

 

În rest, chiar e frumos dacă vreţi să faceţi o pauză de la rutină şi să trăiţi între plajă, oraş şi păduri de pini.

În ceea ce ne priveşte, nu cred că am terminat cu călătoriile, viaţa e prea scurtă, lumea e prea mare să stăm într-un singur loc. Acum, important e ca băieţii noştri să se adapteze la şcoală în România, să ne găsim stabilitate din nou pentru câţiva ani şi după… mai vedem 🙂

 

De aceea, în România, am ales să urmeze cursuri tot în engleză. Suntem în proces de înscriere, Luc are loc, Alec momentan – nu, aşa că aşteptăm. Pentru noi e important să meargă amândoi în acelaşi loc şi, când se va întâmpla asta, o să vă anunț.

Ne e dor şi de prietenii noştri, ne e dor de România (fiindcă nouă mereu ne-a plăcut acasă) şi cred că mulţi oameni care călătoresc sau se mută în alte ţări se simt  prinşi la graniţă. Cu un picior aici şi cu un picior acolo.

Nu le putem avea pe toate, dar le putem avea pe rând 🙂

Sevilia rămâne sub piele, e locul în care s-a născut Leea, locul în care Alec mi-a zis că mă iubeşte prima oară şi locul în care Luc a învăţat să înoate. Oricum, cred că pe oriunde trecem lăsăm în urmă bucăţele din noi. Şi poate, cândva, le vom regăsi când ne vom întoarce.

Cu prietenie,

Alexandra

PS: dacă mai aveţi întrebări, ştiţi unde mă găsiţi.

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *