-Mami, mă doale butica, mi-a spus ieri. Veau în baţe…
L-am ridicat, l-am pus cu capul lângă sânul stâng, chiar acolo unde bate inima la tobe ori de câte ori e aproape şi, în câteva secunde, îmi spune iar:
-Nu mă mai doale, gata!
***
Am dat zilele trecute peste un articol bine structurat, prin care sunt evidenţiate şapte beneficii ale îmbăţişărilor dintre părinţi şi copii. Avantajele de a-ţi ţine copilul în braţe, prezentate în materialul respectiv, sunt interesante şi sunt susţinute de cercetări ştiinţifice. Cele care mi-au atras atenţia sunt următoarele:
- Luatul în braţe ajută copiii să fie mai deştepţi, deoarece contactul fizic, manifestat în special prin îmbrăţişare, se pare că stimulează dezvoltarea unui creier sănătos.
- îmbrățișarea poate să îi ajute pe copii să îşi regleze emoţiile şi să reducă sau să oprească tantrumurile.
- Prin îmbrăţişare, nivelul oxitocinei, cunoscut precum hormonul dragostei, crește instantaneu, ducând la un sistem imunitar mai puternic.
- îmbrăţişările îl ajută pe copii să fie mai fericiţi, consolidând optimismul și stimulând stima de sine.
Noi ne-am îmbrăţişat şi ne îmbrăţişăm des. Dintotdeauna. Dar nu neapărat pentru că am citit înainte astfel de studii. Nu neapărat pentru că ştiu că îmbrăţişările sunt benefice. Nu.
Noi – ca toţi oamenii de altfel – ne îmbrăţişăm instinctual, ca să ne manifestăm iubirea. Îl pup şi îl iau în braţe ca să îi arăt câtă dragoste îi port.
Mesajele îmbrăţişării
“Sunt aici.”
“Eşti în siguranţă.”
“Te iubesc.”
“Te voi ajuta mereu.”
“Nu-ţi fie teamă să îmi spui orice.”
“Descarcă-te, o să te ajut să fie bine.”
“Te iubesc şi mai mult.”
“Ne vedem diseară”
“O să îmi fie dor de tine.”
Asta simt că îi transmit copilului meu printr-o simplă îmbrăţişare. Prin asta simt că, zi de zi, construim o relaţie profundă, sănătoasă şi plină ochi de încredere.
Îmbrăţişările dintre noi se vor rări, inevitabil, pe măsură ce trece timpul, pe măsură ce el creşte şi eu înaintez în viaţă. În mometul de faţă, ne îmbrăţişăm mai puţin decât ieri, dar cred că mai mult decât mâine.
Acum trei ani, spre exemplu, când a venit Luc pe (o) lume, iar eu nu ştiam exact pe care dintre ele sunt, fiindcă păream într-un univers paralel, am primit şi eu sfatul care încă se mai practică: nu îl învăţa în braţe! Vă mărturisesc că, iniţial, am încercat să ţin cont de el, fiindcă vreo cinci-şase oameni mă avertizaseră şi am crezut că e ceva de speriat. Dar, când eram lângă copilul meu, nu mă puteam abţine şi pace! L-am smotocit în braţe şi l-am cărat în marsupiu cât am putut de mult.
Şi ce bine am făcut!
Pentru că acum, oricât mă bucur eu pentru independenţa lui, braţele mele nu mai sunt refugiul lui constant. Se întâmplă de multe ori să îmi vină să îl strâng tare, tare şi îndelung, dar el se smuceşte după o secundă să îşi continue joaca. Îi respect spaţiul intim, desigur, dar rămân, uneori, uitându-mă la el cu poftă, ca pisica la brânza atârnată pe perete.
-Mami, hai pe camapea (cu m) să ne iubim, îmi mai spune şi el, din fericire, când i se face dor.
Iar în astfel de momente iniţiate de el, mai răruţe în prezent decât când era cât un castravete, pot să fiu şi cu şampon pe cap, şi cu cremă depilatoare pe picioare, şi cu mâinile în carne tocată, că las tot, mă clătesc şi fug la el. Profit acum cât pot pentru toate zilele ălea în care nu mă va mai striga deloc.
Când braţele mele de acum vor fi o simplă şi o vagă amintire.
PS: Vă mai las un articol despre cum i-am spus că nu va fi niciodată prea mare pentru braţele mele.
Poza: arhivă personală, la Mom O’clock, cafeneaua mamelor. Sau, mai bine spus, locul (cu joacă) unde copilul nu te bagă în seamă 😛
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
