Nu, nu vei fi niciodată prea mare pentru brațele mele!

0 Comentarii
Nu, nu vei fi niciodată prea mare pentru brațele mele!

Mă întorceam din parc acasă, iar Luc, obosit de la atâta alergat, a întins mânuțele să îl iau în brațe. Căruciorul, bicicleta, trotineta sunt la Voineasa, aşa că aici, la Bucureşti, mă descurc cum pot. Aveam ghiozdan în spate, un copil în brațe şi o jucărioară în mână. Eram chiar decentă, fiindcă în alte dăți aş fi avut şi o plasă de cumpărături. Şi aud deodată o doamnă trecută de 60 de ani, vorbind cu un domn, probabil soțul:

-Ia uite, bă, ce mare e şi îl cară mă-sa în brațe!

Şi mi-am amintit de toți oamenii care mi-au spus să nu îl învăț astfel. De când era cât un păstârnac. Îmi spuneau că va ajunge un alintat, iar eu – o cocoșată. Pe atunci, după ce l-am născut, nici nu știam exact pe ce planetă sunt și ce am de făcut, darămite să mă mai gândesc ce ar presupune învățatul lui în brațe. Dar bănuiam că e ceva de speriat dacă -nu unul- ci cinci-șase oameni mă avertizaseră. Chiar i-am crezut! Şi pentru că nu reuşeam să țin cont de sfat, pentru că îl luam destul de des în brațe, instinctual, aveam mustrări de conștiință. Credeam că sunt o mamă iresponsabilă și că o să îl învăț prost. Îmi vine să râd, dar aşa credeam.

Iar acum mă pup că nu am ascultat, fiindcă, de când merge, nu mai stă locului. Nu mai stă în brațe cât și când vreau eu. Nu mai stă când am poftă să îl smotocesc. Ori de câte ori îl întrerup din vreo activitate să îl strâng în mine două secunde -două doar- se smucește să își continue joaca. Și, de multe ori, și pe afară, când ieșim, nu vrea în brațe sau în căruț, ci pe jos. De infinite ori mi s-a întâmplat să mi se topească inima de la vreun zâmbet ștrengar și să vreau să îi pupăcesc obrăjorii, chiar atunci pe loc. Să îl îmbrățișez tare și îndelung. Dar ia-l de unde nu-i. Când mă vedea că vin spre el, el fugea să se ascundă, să îl găsesc. Să ne jucăm. Când eu aș vrut doar să nu îi mai dau drumul.

În sfârşit, în ceea ce priveşte remarca doamnei, nu am întors capul, nu am spus nimic, pentru că nu mă afectează absolut deloc. Îmi dau seama doar cât mai avem noi de construit ca nație în ceea ce priveşte prejudecățile. Şi că, oricât am trâmbița noi că prichindeii se dezvoltă cel mai bine în brațe la părinți, tot se mai găsesc oameni care susțin că nu. Care influențează proaspetele mămici. Pentru că aşa au crescut la rândul lor copiii, aşa au fost vremurile.

Dar mă gândeam să nu îl afecteze pe Luc. Să nu creadă vreodată că e adevărat. Sigur, nu mă văd cărându-l în cârcă la 16 ani, fiindcă sper să fie de două ori cât mine pe atunci. Dar acum? La doi ani jumătate? Când cântăreşte cât doi pepeni la un loc? Când încă nu ştie să îşi şteargă fundul bine? Când încă mai caută alinare la pieptul meu? Când încă pot să mă mai bucur de el? Şi chiar când va creşte, credeți că rămân fără mâini? Nu, nu este prea mare pentru brațele mele, vă spun. Şi nu va fi niciodată. 

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.