Copiii pot fi un mare test într-o căsnicie, iar comunicarea este cheia pentru nota de trecere

Pentru noi, copilul a fost un mare test al căsniciei noastre. Şi încă este. Am avut momente când m-am aruncat cu totul în sufletul copilului meu, cam cum te arunci în valuri. Cu o poftă şi o dorință de neînchipuit. Mi se părea că bebeluşul acela mic, lipsit de apărare, are nevoie de cel mai mare scut posibil: de mine. Mi se ascuțiseră nişte instincte şi nişte simțuri necunoscute şi greu de explicat, ce se activau ori de câte ori miroseam vreun pericol. Închipuit sau nu. 

Ori de câte ori avea colici.

Ori de câte ori îl dureau gingiile.

Ori de câte ori era la puseu şi parcă nu aveam lapte suficient.

Ori de câte ori se constipa.

Ori de câte ori plângea şi nu înțelegeam de ce.

În primele luni, am fost tot timpul în alertă şi, din frica de a păți copilul ceva, nu îmi permiteam să mă gândesc la altceva decât la el. Aveam toate semnele demne de sindromul „primului copil”.

Printre picături însă, mă mai gândeam şi la mine. Un soi de depresie post-partum îmi dădea târcoale şi mă amețea uneori în gânduri, în stări de copleşire, în impresii fără de aer. Nu pot să uit dezgustul cu care m-am privit într-o zi în oglindă, când eram toată udă de lapte, nepieptănată, nespălată, cu cearcăne până la cot. Simțeam că nu mă recunosc, simțeam că Alexandra s-a pierdut undeva într-un mic univers paralel, iar fata din fața oglinzii e o necunoscută. Iar cireaşa de pe tort a fost mastita. Cu durerile ei. 

Am plâns mult în perioada aceea. Am plâns, dar am reuşit să trec pragul tuturor stărilor negative singură. De ruşine, de sentimente de neînțelegere, preferam să mă lupt singură. Când m-am luminat şi mi s-a părut că îmi influențez copilul (e un capitol din viața mea despre care am mai scris, pe larg, aici), m-am trezit. Am avut o epifanie chiar în cabina de duş. Am început să plâng încet, mut, fără să mă audă nimeni şi exact atunci, exact în acel moment, a început şi copilul meu. În somn.

O fi fost coincidență? Nu ştiu. Cert e că, de atunci, am început să mă liniştesc, să mă vindec.

Dar gândiți-vă că mă luptam, în primul rând, ca lui, copilului meu, să îi fie bine. Ca Luc să mănânce suficient, să doarmă bine şi să facă marea treabă în scutec (cele trei griji principale). Apoi încercam să mă scot singură din abisul în care simțeam că alunec. Nu mai aveam timp de nimic. Cu toată sinceritatea, nu mai voiam să am timp de nimic în afară de mine şi copil. Prieteni, vizite, cumpărături, întâlniri în oraş. Nimic. Nici măcar de soțul meu.

Până într-o zi, când m-a întrebat dacă îl mai iubesc (am mai scris pe larg, aici). M-a zguduit bine întrebarea, că şi acum simt un soi de compasiune pentru el. Pentru cum se simțise exclus. Îl iubeam, desigur, dar uitam să îi mai arăt.

(Ştiu, o să ziceți că nu făceam bine şi că aşa apar divorțurile. Ştiu, o să ziceți că trebuia să cer ajutor. Dar aveam. O aveam pe mama. Dar nu a contat, tot pe altă planetă mă simțeam. Este doar experiența mea aici, nu zic că e bine, nu zic că e firesc. Aşa a fost atunci)

Cine e pe primul loc?

Nu ştiu cum e la al doilea sau la al treilea, dar la primul copil, în primele luni de viață, e foarte greu să te mai gândeşti la tine ca femeie, soție, prietenă. E foarte uşor să te laşi acaparată de noul rol de mamă, de mânuțe care te caută, de ochi care te urmăresc, de plâns care cere alinare. De o iubire cu totul şi cu totul nouă, atât oferită, dar mai ales primită.

E foarte uşor să te gândeşti doar la ce muzică să îi mai pui să doarmă bine, la ce hăinuțe să îi mai cumperi, la cum te absoarbe din priviri. Dar e foarte greu să găseşti un echilibru între tine, soț şi copil. Copilul are cea mai mare nevoie de ajutor pentru a trăi, deci îl pui – în cele mai multe cazuri şi măcar la început – pe primul loc. Dacă te pui tu pe al doilea, iar soțul pe ultimul, se poate ca cel din urmă să creadă că nu-l mai iubeşti, să se simtă ignorat sau dat la o parte.  Dacă îl pui pe el pe al doilea, iar tu pe ultimul – o să aduni frustrări în tine şi nu o să fie bine. Cum ajungem să găsim echilibrul?

Cred că cea mai bună armă este comunicarea. Să comunicăm din timp, să mai facem compromisuri, să cedeze o dată unul, o dată – altul, să avem grijă să ne umplem paharele cu nevoi atât separat, cât şi împreună. Să ne înțelegem, să avem răbdare unii cu alții, să nu lăsăm să ajungem la deconectare. Să spunem ce ne doare, ce simțim şi să venim cu soluții înainte de explozii nucleare. Prin comunicare, am speranța că, după orice test dificil, căsniciile noastre vor primi, cel puţin, note de trecere. Iar dacă mai punem răbdare, înţelegere şi/sau armonie, în cele mai multe dintre cazuri, vom termina magna cum laude. 

PS: Nu am scris de iubire, fiindcă e de la sine înţeles că trebuie să existe. Fără ea, nu discutăm.

Poza: soţul meu cu Luc, surprinşi de Cristina Jilavu, Event Portrait

Cu prietenie,

Alexandra