UPDATE August 2020: am schimbat poza de deschidere, fiindcă Luc a crescut între timp şi, uitându-ne la el, ne-am zis: dacă se face tenismen? Apoi mi-am amintit de articol 🙂
Scriam săptămâna trecută cum copiii noștri pot fi profesori excepționali. Că putem învăța de la ei cum să fim mai buni, mai fericiți, mai iertători, nepurtători de prejudecăți. Noi putem călca pe urmele lor, dar cred că ei nu ar trebui să umble pe ale noastre. Nu cred că ei trebuie să ne împlinească nouă visurile și dorințele apuse, netrezite, demult ațipite.
Luc nici nu se născuse bine, că Andrei din entuziasm mi-a spus că la Harvard va merge copilul nostru. Luc nici nu începuse să plângă bine, că bunicul lui i-a spus că abia așteaptă să îl învețe franceză. Luc nici nu începuse să spună “ma-ma” bine, că eu am râs și am zis că îl învăț engleză și germană. Că îl fac jucător profesionist de snooker, că îl fac compozitor, pictor, medic și astronaut. Să îmi fie el toate bucățile lipsă din mine. Să fie el o extensiune a existenței și năzuințelor mele, a ceea ce nu am putut eu realiza și poate mi-ar fi plăcut. Și să le facă pe toate în același timp, dacă se poate.
Uitasem de orânduiala făcută – în glumă – vieții copilului meu până dăunăzi, când m-a surprins că îl sorbeam din priviri. Făceam clătite și îl urmăream fascinată cum dă cu peria de la aspirator pe scaun. Cum încearcă să îl curețe aşa cum îl ştersesem eu cu un burete. Și, dintr-o dată, fără să mă aștept, s-a întors, m-a văzut și mi-a trântit un zâmbet complice, cu o însemnătate fantastică: era fericit că aveam încredere în el. Mă mândream cât de priceput este în mânuirea periei și el a simțit asta. Fără să vorbim, i-am transmis că, indiferent de drumul pe care îl va alege în viața asta şi în altele, eu îl voi sprijini. Ba chiar, voi tăia lemne și le voi așeza peste orice râpă cu mâinile goale, doar ca să îi fac punte. Îl voi ține de braț când o va traversa, dacă va vrea asta. Sau îl voi aștepta la capătul celălalt al ei.
Pe mine, părinții m-au sprijit întotdeauna în ceea ce am vrut să fac. Mi-au dat libertatea în toate cele întreprinse. “Pune mâna pe carte sau ajungi la stâna de oi” a fost singura limitare pe care mi-au impus-o, pentru că așa au știu ei mai bine. Dar chiar dacă m-aș fi făcut băciță, m-ar fi iubit la fel. O singură dată nu au fost de acord cu poteca pe care voiam să merg, dar nu pentru că nu au vrut, ci din lipsă de bani: la facultate.
Intrasem la două facultăți la buget, iar la Jurnalism – unde voiam cel mai mult – la taxă. Eram chiar sub linie. Din fericire, iubitul meu de atunci – soțul meu de acum – i-a convins că vom face tot posibilul să strângem banii pentru primul an. Promisesem cu lacrimi șuvoaie că, în al doilea, aveam să trec la buget. Au acceptat, deși calculele lor financiare erau pe minus oricum le roteai. Dar iată că viața te surprinde când nu te aștepți și nu a mai fost nevoie. S-au mai alocat bani pentru încă trei studenți la buget, printre care și eu. Părinții mei m-au sprijinit în decizii, le mulțumesc mereu şi aşa am de gând să fac şi eu cu Luc.
Copiii sunt omuleți desprinşi din noi, poate ni se par chiar o mică versiune a noastră, dar ei nu trebuie să trăiască pentru nimeni în afară de ei. Trupul, mintea, gândurile sunt ale lor. Copiii trebuie să îşi urmeze propriile destine, să îşi urmeze țipetele inimilor lor, bătăile instinctului din stomac. Trebuie să îşi găsească drumul pe care merg cu încântare, asumare, pentru care luptă de când se dau jos din pat. Ei trebuie să îşi trăiască menirea proprie, iar noi trebuie doar să îi ghidăm, să îi ajutăm să o găsească. Sau să fim acolo când o fac.
Poza: arhivă personală, august 2020, când am updatat articolul
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
