Laitmotivul enervant al vieții mele a fost dintotdeauna trecerea timpului și, odată cu el, a noastră. Cugetul ăsta -orice aș fi făcut- mă vâna și mă urmărea mai rău decât propria umbră și mă făcea să oftez de supărare ca un balon dezumflat. Noaptea măcar umbra dispărea, pe când gândul se întețea și creștea în corp ca focul în sobă. Chiar așa, să nu stea el deloc? Oricât și oriunde m-aș fi ascuns, nu era pomeneală să nu mă găsească și să nu mă ia în râs că, uite așa, paradoxal, gandidu-mă cum trece, mai pierd oleacă de timp.
Ca să înțelegeți la ce nivel eram, am să vă povestesc cum îmi funcționau rotițele. În 2015, când am trecut la 25 ani, primul lucru pe care l-am făcut -în loc să mă bucur- a fost să mă scurtcircuitez de frustrare pentru câteva secunde, fiindcă ajunsesem la un sfert din viață deja. Îmi venea să mă dau cu capul de uși și să încremenesc în prezent. Să rămân proptită în anul respectiv. Îmi plăcea așa de mult cum eram atunci, încât refuzam să cred că putem fi altfel. Urma să ne căsătorim religios și să avem o nuntă de poveste, urma să ne cumpărăm apartament și să ne facem culcușul, legam și puneam lacăt unor noi prietenii, descoperisem gustul vinului și amuzamentul petrecerilor, iar jobul mi se părea perfect. Nu îmi mai doream nimic, cu atât mai mult să vină următorul an.
Cu 2016 a fost la fel. Acolo voiam să rămân și să mă baricadez ca într-o fortăreață, unde vestitul timp nu cunoștea secunde sau minute. Andrei făcuse 30 de ani și conștiința îmi scrijelea deja pe creier că ajunsese la o treime din viață, așa că cel mai bine ar fi fost să staționăm. Apartamentul se închega ușor-ușor, ne luasem și o mașinuță dichisita și, ca într-o etapă idilică și boemă, rămăsesem însărcinată cu Luc, lumea din jur fiind brusc mai bună și ținându-mă în puf. Mă simțeam buricul Universului. Renunțasem la vin și petreceri, dar intrasem în lumea cititului, a muzicii simfonice și a filmelor de comedie, pentru a transmite starea de bine și bucuria din sarcină copilului ce avea să vină. Anul 2016 mi se părea momentul excelent pentru a petrece o eternitate și a îngheța în timp.
Și când eu credeam că viața nu poate fi mai frumoasă -ce să vedeți?- a venit 2017. A venit cu copilul meu frumos și mi-a dat peste nas. A venit cu o iubire covârșitoare care mă înalță spre zări ori de câte ori îl văd fericit. A venit cu un puști care se luminează mai tare decât orice Soare când mă vede pe mine sau pe taică-su. M-am trezit plângând de multe ori în timp ce se răsucea și se împingea în mine, gândindu-mă că va crește. Gândindu-mă că va trece și 2017. Și mi-am dat seama că eu plâng de ceva timp să opresc prezentul, când viitorul a fost din ce în ce mai bun. Dacă m-aș fi oprit în 2015, nu mai rămâneam însărcinată. Dacă m-aș fi oprit în 2016, nu îmi mai cunoșteam copilul. Dacă m-aș fi oprit în 2017, nu v-aș mai fi scris textul ăsta. Înțelegeți unde bat.
Așa că, de anul ăsta nu o să mă mai vait (așa rău!) că timpul se scurge și o să am mai mare grijă de CUM o face. Dacă tot nu îl pot opri, măcar să îl pot înfrumoșa cu amintiri. 2018, îți urez bun venit și te provoc să îmi aduc fericiri mai mari decât cele de până acum. Pariu că poți?
Sursa foto:Ionuț Mircioagă Photographer
0
0
0
0
4 răspunsuri
Toate cele bune să vi se întâmple și să vă veselească! Iar cele rele – necerute și nechemate… – să treacă repede, cu folos și cu lecții învățate! Nu încremeniți timpul! Bucurați-vă de el, în fiecare clipă a lui!
Asa as vrea, pe cuvant! Dar creierasul asta al meu e tare intortochiat si inca mai spera la nemurire. De bucurat, clar bucura-ne-vom! 🙂
Si pe mine ma obsedeaza taaare timpul. I totally feel u. Dar imi place perspectiva ta. O sa ma gandesc la articolul tau cand ma mai apuca 🙂
Hehe, si eu cred ca o sa fac la fel! :))