Vom fi din nou părinți. Al doilea bebeluş din casa noastră urmează să vină

6 cm şi 64 de grame. O mică lumânare parfumată, aprinsă în interior, luminându-mi coastele, stomacul, plămânii, dar, mai ales, inima. Atât are bebeluşul nostru de 13 săptămâni, care vrea să vină într-o zi de toamnă. Al doilea copil. Noi, al doilea copil.

Am aflat că sunt însărcinată chiar în ziua în care a murit tataie. În aceeaşi oră. Eram într-un mall, la un eveniment, şi, deodată, am simţit nevoia să mă duc să cumpăr un test de sarcină. Lasă, că iei altădată, mi-a zis soţul meu. Nu, nu, acum mă duc, i-am răspuns şi i-am lăsat în urmă şi pe el, şi pe Luc. După ce am ieşit din farmacie, am văzut că mă sunase tata şi am bănuit că urma să îmi dea vestea pe care nu aş fi vrut să o aud niciodată. Eram pe scările rulante, mă uitam la plăsuţa mică de hârtie, din mâna mea, în timp ce tata îmi spunea să venim acasă pentru înmormântare. Ştiam, ştiam că e pozitiv.

Acasă, primul lucru, l-am făcut. Nu m-am mirat deloc când am văzut rezultatul. Dacă la Luc nu am făcut altceva decât să mă mir, acum nu am făcut altceva decât să plâng şi să râd în acelaşi timp. Plângeam şi râdeam în acelaşi timp. Că avusesem dreptate, că era un semn, că era ironia vieţii, că eram cu piciorul în trecut şi în viitor în acelaşi timp.

În primele zile nu am putut să mă bucur pe deplin. Nu am avut cum. Dar venirea acestei lumânări parfumate mi-a îndulcit tot amarul de la începutul lunii martie.

Aşa că, dacă v-aţi întrebat cum a fost vacanţa noastră din februarie, prima noastră vacanţă fără Luc, acum pot să vă spun că a fost cu folos. Acum poate înţelegeţi de ce am avut atacul de panică, de ce poate am părut mai distantă, mai scufundată în nostalgii, de ce poate mi-a fost mai uşor să vorbesc despre plecarea lui tataie, de ce mă strofoc mai mult să îmi găsesc răbdarea. De ce parcă nu mi-am mai găsit locul în ultima şi abia aşteptam să vă spun. Uimită am fost când câteva dintre voi v-ați dat seama fără să vă zic nimic. Cum ați intuit, cum m-ați cunoscut, cum m-ați întrebat „Alexandra, nu trebuie să îmi răspunzi, dar eşti cumva însărcinată?” 

Da, da, acum pot să vă spun că DA.

Suntem abia la început, la început cu toate. Cu obişnuința, cu toate gándurile, cu toate scenariile, cu încredere că va fi bine până la toamnă. Ştiți câte emoții mă încearcă? Ştiți câte am să vă spun? Ştiți. Mulți dintre voi ştiți.

În orice caz, nu îmi doresc decât ca bebeluşul acesta pus la dospit, indiferent de ce va fi, ce nume va purta, să fie sănătos şi să nu regrete o clipă că vine tocmai la noi. Fiindcă mama, tata şi frățiorul abia îl aşteaptă.

Later Edit: acum mi-am dat seama, după ce am scris articolul, că azi ar fi fost ziua lui tataie 🙂

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

6 răspunsuri

  1. Stiu cat ti-ai dorit acest al doilea copil, draga Alexandra si mai cred Dumnezeu nu face lucrurile intamplator. Iti doresc o sarcina usoara si un bebe frumos si sanatos. 🙂

  2. Sincer…eram sigura…. deja de cand ai postat articolul cu : am slabit 🙂
    Si apoi poza aceea in oglinda in bluza rosie cu steluta… in privirea ta se vedea ca esti insarcinata 🙂 si erai cu mana la butica fara sa sti de fapt 🙂

    1. Ce tare esti! Sa stii ca m-am gandit fix la acel articol dupa ce am aflat. Am zis ia uite, alta ironie :))))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.