De ceva timp, înlemnesc ca buşteanul şi salivez ca Luc când îi dau dinţişorii ori de câte ori mă gândesc la o vacanţă. La o vacanţă în doi. Da, da, doar eu cu Andrei. Mă strofoc, dar nu reușesc să îmi amintesc când a fost ultima noastră plecare în lume, singuri. Vă dați seama ce înseamnă asta? Ori stau prost cu memoria, ori a trecut mult timp. Prea mult timp. Singura excursie care îmi vine acum în minte este cea de acum patru ani, cea mai lungă vacanță a noastră, timp de trei luni. Am pus joburile pe pauză și, cu banii agonisiți de Andrei în cinci ani (cu salariul meu de începător nu aveai ce să strângi decât cureaua), am plecat în Nepal – pentru Andrei – și în India – pentru mine, low budget.
Nepal, de revenit
În Nepal am stat vreo patru săptămâni. Am vrut să facem un circuit în Munţii Himalaya, Annapurna Circuit, un traseu care variază între 160 şi 230 km, în funcţie de cât de mult vrei să te foloseşti de mijloacele de transport, care poate atinge o înălţime maximă de 5.400 m. Noi am reuşit să parcurgem doar 180 km în 17 zile, urcând cel mai mult până la 4.500 m. Dar nu ne-am oprit pentru că am vrut, ci pentru că, din păcate, a avut loc o calamitate naturală şi au murit mulţi oameni pe traseu: în sezonul de toamnă, ca niciodată în ultimii 20 de ani, s-a pus pe ninsoare la altitudini înalte şi a prins oamenii nepregătiţi pe drum. Aşa că, pentru siguranţa noastră, ne-am întors, dar cu promisiunea că vom reveni.
Nepalul este o tară pe cât de mică, pe cât de primitoare și frumoasă. Oamenii sunt calzi și, deși săraci, sunt foarte fericiți și deloc ahtiați după resurse financiare. Am cunoscut nepalezi care mi-au schimbat perspectiva asupra vieții la propriu, oricât de clișeistic ar fi, despre care am scris și despre care o să rescriu zilele astea. În timpul traseului, am dormit numai la localnici, fiindcă satele sunt construite până pe la vreo 4.000 de m altitudine, dacă vă vine să credeți, cu case colorate, simple și curate. Dădeam în jur de 3 lei pe o noapte de cazare și vreo 10 lei pe mâncare. Deși ei nu aveau televizoare, calculatoare sau telefoane, aveau Internet pentru turiști 🙂
India, ţara dihotomiilor
În India însă, am plâns de cum am intrat. Am trecut granița cu piciorul și am găsit multă mizerie în jur, multă agitație și îmbulzeală, oameni grăbiți și dornici să îți vândă orice la supra-supra-suprapreț. Tot farmecul imaginar indian pe care îl citisem în cărtile lui Tagore și Gandhi sau pe care îl văzusem în filmele de la Bollywood era, inițial, de negăsit. Prima noapte am dormit-o într-un hotel cu cearșaf plin de păr și pete galbene, cu șoareci pe la geam și toaletă defectă și infectă. Deși aveam liner (sac de dormit subțirel), care ne proteja pielea și hainele de îmbâcseală, nu aveam nimic ce să îmi calmeze dezamăgirea. Unde era India mea frumoasă, cu muzica ei minunată? Nu acolo. Și am plâns așa de tare, că voiam acasă. Dar am mărit totuși bugetul pentru cazare (de la 20 la 40 lei de persoană pe noapte), fiindcă ne-am dat seama că – oricât de nepretenţioşi şi aventuroşi am fi – nu am rezista două luni în asemenea condiții.
Și despre India aș putea scrie o carte. Am parcurs-o de la Nord la Sud și am învățat să o accept și să o apreciez pe parcurs. Până am îndrăgit-o. Mi-am resetat mintea, mi-am șters toate imaginile închipuite și le-am îmbrățișat pe cele realiste, fiindu-mi astfel mult mai ușor. Este ţara dihotomiilor, pe aceeaşi stradă existând sărăcie lucie sau bogăţie exaltantă, am vizitat oraşe istorice, colorate în întregime în roz, albastru sau auriu, am intrat în casele şi poveştile oamenilor, am făcut mii de poze cu indienii (veneau şi ne rugau să ne fotografiem cu ei) şi ne-am simţit personaje din ‘O mie şi una de nopţi’.
Cel mai șocant oraș a fost în Nordul țării, în Varanasi, unde milioane de hinduși veneau special să moară și să fie incinerați pe malul fluviului Gange, pentru că, spuneau ei, așa ating Nirvana și nu se mai reîncarnează. Iar Gangele, apa lor sfântă din care beau și în care se scăldau, era cimitir pentru cei ce nu puțeau fi incinerați. Deși pe timpul zilei Varanasi putea surprinde prin apariție, pe timpul nopții se metamorfoza și se instala o atmosferă de sărbătoare, cu ceremonii religioase de-a lungul Gangelui, pline de farmec. Am făcut și un documentar despre oraș, pe care o să îmi fac curaj să îl postez zilele astea.
Ei, dar pe măsură ce te îndreptai spre Sud, gradul de civilizație creștea, drumurile erau mai largi și mai vizibile, mizeria parcă mai răsfirată și aerul mai respirabil. Așa că, cel mai frumos loc în care am fost și din care nu mai voiam să plec a fost chiar pe la finalul excursiei: pe coasta lor de Vest, în Goa, coastă care mărginește Marea Arabiei. Plajele erau curate, îngrijite și deloc aglomerate, iar mâncarea tare bună. Noi am stat 10 zile într-un bungalow al unui complex deținut de un englez, foarte frumos și lângă plajă. După emoțiile și tumultul indian din metropole, relaxarea de trup și suflet la mare a fost ca un balsam. Nu făceam nimic altceva decât să stăm la plajă, să citim și să facem Yoga. Iar singura, dar singura grijă era unde și ce să mai mâncăm 🙂
Nu vreau să credeți, dar, mai ales, nu vreau eu să cred că sunt o mamă lipsită de sentimente, care nu își îndeplinește îndatoririle morale și sufletești doar pentru că mai vrea și timp cu soțul. Nu, nu. Dar vă rog să îmi dați crezare când vă zic că mor de dorul unei astfel de aventuri în doi. Că a fost aventură, nene! Visez să mai explorăm Universul de mână, ca două pupeze voiajoare și să zburăm până unde ne duc aripile. Tot cam aşa, câteva luni. Și probabil că vom mai face asta, dar peste vreo 20 de ani, când Luc va fi student și va avea iubita lui. Așa, nu se va supăra că părinții îi pleacă puțin în lume și îl lasă singur acasă. Ba chiar cred că o să fie tare fericit că nu o să ne mai aibă pe cap.
Sursa foto deschidere: Varshesh Joshi, Unsplash
Restul – arhivă personală 2014
0
0
0
0
