Ba chiar, îmi amintesc şi acum cea mai stupidă ceartă pe care am avut-o:

-De ce te duci să faci duş acum? Când ştii că trebuie să predau un proiect? Nu te gândeşti deloc la mine, mi-a spus soțul meu.
-Pentru că nu am mai făcut duş de două zile şi nu mă mai suport. Îmi ia cinci minute.
– Dar poți face duş mai târziu, zice.
– Dar tu chiar nu poți să mai aştepți cinci minute? Pe bune, nu vezi în ce hal arăt?

Nu vreau să dezbat care cum avea dreptate, amândoi aveam creierii întinşi la maximum. Sigur că puteam să mai aştept eu, dar nici el nu avea cuțitul la os. Cert este că ne-am dat seama că trebuie să schimbăm ceva. Să ne organizăm altfel, ca să nu ne strângem de gât.

Ba chiar, două săptămâni, am încercat şi cu o bonă, dar nu ne-a reuşit. Doamna era drăguță, dar noi nu ne-am obişnuit, iar copiii nici atât.

Aşa că, soțul meu, care fusese oricum nefericit şi stresat la job, a spus că îşi dă demisia. Aşa, avea timp să se gândească la ce ar vrea să facă cu viața lui şi aşa avea să petreacă mai mult timp cu copiii.

Şi aşa avea să fie ca mine, care de cinci ani nu m-am mai întors în presă, sunt acasă cu amândoi băieții mei şi încerc, prin blogul acesta şi cărțile pe care le scriu (multe sunt încă în capul meu sau în drafts), să îmi fac o carieră.

Dar acum câteva seri, după jumătate de an de la demisie, mi-a spus că începe să îşi caute de lucru. Îi e teamă să rămână în urmă şi i se pare greu fără un plan profesional:

-Iubita, abia acum te înțeleg. Abia acum înțeleg tot sacrificiul pe care îl fac mamele care rămân acasă. Care aleg să facă asta sau care nu au încotro. Chiar meritați tot respectul nostru.

Şi aşa este, de multe ori, după ce termina serviciul, nu înțelegea de ce prefer să scriu în loc să stăm toți patru. Dar acum ştie că doar atunci aveam şi eu timp pentru mine

Aşa că, dragi tați, până nu veți amesteca în tocăniță, cu copilul în brațe, cum amestecăm noi, până nu veți strânge – din nou şi din nou – jucăriile împrăştiate cum strângem noi, nu aveți cum să ne înțelegeți pe deplin.

Până nu veți sta nopțile în fund cum stăm noi, până nu veți împinge la cărucior în sus şi în jos cum împingem noi, până nu veți rămâne singuri cu copiii cum rămânem noi, nu aveți cum să ne înţelegeți pe deplin.

Până nu veți cânta „un elefant se legăna” de o mie de ori cum cântăm noi, până nu veți încasa tantrumuri şi şuturi în somn cum încasăm noi, până nu veți sta acasă cum stăm noi, nu ne veți putea înțelege pe deplin. Şi poate niciodată nu o veți face, că nu se poate.

Dar vă încurajez în schimb să vă îmbrățişați soțiile mai des.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Dragi tați, până nu veți sta și voi acasă puțin, nu ne veți înțelege pe deplin apare prima dată în Bebelonia.ro.

E despre iubire, bunătate, despre puterea de a ne îmblânzi invidia, de a respecta un punct de vedere diferit, fără ironii sau injurii, la adresa credinței sau non-credinței celorlalţi, despre linişte sufletească, neîntreruptă de gânduri apăsătoare.

Este despre bucuria de a trăi în acest an, în această clipă şi a simți magia Învierii. Despre Lumina pe care o primeşti sau nu, dar pe care o ai în tine. Pe care ştii că o ai în tine. Dar mai ales, despre luminile din jur, pe care le-am primit, sub un chip sau altul, deja. 

Așa cum Dumnezeu trimite an de an Lumina Sfânta credincioșilor pentru a îi întări în credința lor, eu cred că la fel trimite zi de zi în viaţa fiecăruia lumină, sub formă de binecuvântari. Pentru mine, lumina e familia mea.

Aşa că, da, Paştele e şi despre copiii noştri, care fură din coca pusă la dospit, care ne pictează ouăle cu masă cu tot, care miros a rulou de vanilie pe care îţi vine să îl mănânci, care vin să îşi adune sufletul în braţele noastre, punându-ne mânuţe calde pe obraji. E despre soțul, mama sau tatăl tău, care te ajută să tai morcovul la salata boeuf, dar şi despre tine, care îți simți inima plină şi împăcată când te uiți la ei. 

Paştele e despre noi şi despre binecuvântarea de a fi împreună.

Paşte liniştit,

Alexandra

PS: vă las aici o poezie, Lumină, pe care am scris-o când s-a născut Luc.

Poza: arhivă personală

Articolul Paştele nu e despre cât de bine ştergem geamul, ci despre cât de mult prețuim tot ce avem. Paşte fericit! apare prima dată în Bebelonia.ro.

***

Mami,

Iubitule,

Alec, 

Luc,

Luc,

Alec,

Iubire,

Ştrengarul meu drag,

Nu ştiu dacă ştii, dar seara, după ce adormi, eu nu pot pleca imediat de lângă tine. Mai stau aşa, priponită-n cot, şi te privesc din cap până-n tălpi, te miros de la frunte la ureche şi te mângâi cu degetul în podul palmei.

Poate e doar din pur egoism sau poate doar din naivitate, dar cred că orice timp petrecut cu tine e prețios şi vreau să mă asigur că ştii că te iubesc. 

Chiar şi când dormi.

Râzi? Să nu râzi, te rog, nu-mi ştii nodurile din gât şi temerile. Şi nici nu trebuie. Dar să nu râzi de mine.

Sau de inima mea.

Fiindcă în seara asta îți vorbesc despre Ea. 

Da, despre fabrica asta de emoții,

Despre locul de unde pleacă toate lacrimile de 70 de grade,

Despre motorul ființei mele,

Despre Ea, Inima mea, şi despre bătăile ei, pe care i le-ai auzit când ai fost la un nas distanță. Când te coceai ca o plăcintă cu mere la mine în burtă.

Hai, pune-ți căştile în urechi dă-mi inima mai tare!

O auzi? Îmi auzi inima cum chiuie de nebunie ori de câte ori mă strângi în brațe? Sau ori de câte ori eşti fericit? Bubuie continuu. Oare o auzi cum plânge şi scrâşneşte când eşti trist? O auzi cum țipă ori de câte ori i se face dor? 

De tine, de noi, de cum eram odată şi de cum n-o să mai fim. 

Te rog, pune-ți căştile şi ascult-o, închide ochii şi ascult-o. Cu fiecare bătaie, ea îți spune că te iubeşte. Cu fiecare bătaie, îți mulțumeşte că exişti. Că m-ai ales din atâtea mame. Cu fiecare bătaie, îți promite să te apere de tot şi toate. Nimeni şi nimic nu va sta în calea ei.

Hai, pune-ți căştile în urechi dă-o-n pic mai tare!

Ascult-o. Se perpeleşte ca apa-n ulei încins când te vede. Se topeşte după tine. Îți cântă des, îți zâmbeşte continuu, îți scrie poezii. Le auzi?

Ori de câte ori ai nevoie, dă-o mai tare!

Şi, când vreodată te vei simți singur, când vreodată n-o vei mai auzi, nu-mi vei mai auzi inima, te rog, nu te speria.

Pune-ți căştile în urechi şi ascult-o pe a ta. Eu voi fi acolo. În ea.

Cu iubire,

Mama

Poza: unsplash, editat de mine

Articolul Pune-ți căştile-n urechi şi dă-mi inima mai tare apare prima dată în Bebelonia.ro.

Şi după patru ore de schi cu un monitor, în patru zile consecutive, Luc se dă acum pe toate pârtiile. 

Şi azi am zis să îl luăm şi pe Alec, cu bunici cu tot, că el nu ar fi stat mai mult de două ore şi să aibă cu cine să se întoarcă. Voiam să îl vadă pe fratele lui pe pârtie.

(O să vedeți de ce vă dau toate detaliile astea.)

Aşa că, am plecat cu două maşini, noi în una, bunicii în alta, la un drum de maşină de 45 de minute. 

Alec, schimbat, mâncat, vioi. Am zis să încercăm, deşi, v-am mai spus, nu stă în scaun neam. Plânge de mori de mila lui şi noi doar noaptea, la somn, mergem. Doar când e nevoie.

(Încă puțină răbdare)

Dar azi, am zis să încercăm. Şi ce credeți? 15 minute a rezistat până au început să îi curgă lacrimile. Până a urlat de mi-a spart inima. Aşa că, ai mei s-au întors cu el, acasă, iar eu cu Luc şi Andrei am continuat la pârtie.

De ce vă zic toate astea?

Pentru că uneori cu Alec e greu.

Pentru că fobia asta a lui de maşină ne limitează incredibil şi în brațe nu vreau să îl țin. 

Pentru că, la cât de supărată am fost că nu a putut să vină cu noi, la cât de fericită am fost după ce am ajuns la pârtie.

Fiindcă Luc mi-a arătat că nu va fi mereu greu, va fi din ce în ce mai uşor.

A fost o zi extraordinară, în care am schiat toți trei şi am putut să îmi imaginez şi ziua în care vom schia toți patru.

Ştiți cum a fost ziua?

Ştiți ziua aceea fără „vreau ciocolată” sau „vreau desene”, fără crize, fără țipete, doar cu „te iubesc, mami!”, „te iubesc, tati!” şi „sunt fericit!”?

Există.

Mai devreme sau mai târziu, ne va lovi pe toți. Toată munca pe care am depus-o până atunci, toate explicațiile, transpirațiile, răbdarea şi întreaga iubire cu care i-am acoperit şi îi tot acoperim, toate acestea vor da roade. Vă promit că eforturile noastre nu vor fi în zadar.

Cine se gândea că voi ajunge să schiez cu Luc, copilul meu de nici cinci ani?

Mi se umple pieptul de bucurie când îl văd cum ia curba, cum se apleacă, cum îşi ține el genunchii uşor îndoiți.

Mi se pare de necrezut că am ajuns aici, unde putem schia împreună. Unde putem avea o conversație ca adulții, unde drumul nu e chin, nu e plâns, nu e miorlăit, unde putem sta până seara, toți trei, ca prietenii, la un ceai şi o muzică disco. 

Şi când vă e greu cu copiii, cum îmi mai e mie cu bebeluşul meu, Alec, care ne aştepta cu nasul în geam,

când încă nu dorm cum trebuie,

când încă se trezesc la 4:30 dimineața să se joace,

când încă nu stau în scaunul auto mai mult de 10 minute şi apoi țipă şi plâng cu lacrimi,

când încă plecați la drum doar când e necesar, la somnul de noapte, că altfel înnebuniți cu toții,

când încă nu puteți avea o conversație fără să nu vă tragă de pantaloni,

când încă nu puteți mânca mai mult de o rondea de ceapă, că trebuie să îi plimbați,

să vă gândiți la noi.

La ziua noastră de schi, în trei, unde niciodată nu a fost mai uşor să fii părinte.

Şi eu, aşa, înainte de somn, o să mă mai gândesc puțin şi la ziua în care vom fi, pe pârtie, patru. Dar doar puțin, că nu vreau să grăbesc timpul…

Poze: noi, azi, Transalpina Ski Resort (45 min. de Voineasa)

Articolul Şi o să vină şi ziua când o să fie atât de uşor să fii părinte… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Ştiu că ar trebui să mă gândesc că e firesc, normal, sănătos să creşti,

Ştiu şi o (mai) fac.

Dar nu azi.

Azi…

Azi, mi se pare ireal că mă voi trezi cândva ca mama,

Fără un copil de-o şchioapă, ce îmi sare în braţe când intru pe uşă,

Fără un copil ce se joacă cu maşinuţe pe marginea căzii şi îşi ţine prosopul la ochi când îl clătesc,

Fără mânuţe reci, zgribulite, băgate în sân să le-ncălzesc.

Mi se pare ireal să mă trezesc cândva ca mama,

Fără gălăgia tălpilor tale pe scări, 

Fără dimineţi în care ne îngrămădim picioarele,

Ne încolăcim sub plapumă

Şi ne înfigem unul în altul până ne golim plâmânii de aer.

Mă crezi? 

Mi se pare ireal, nici nu pot pricepe că putem fi altfel decât acum,

Că nu-ţi voi mai fi tot.

Azi, mi se pare ireal că te vei trezi cândva ca mine,

Cu hăinuţe mici de călcat, înşirate pe cearşaf, 

Cu obrăjori grăsuni de strâns între palme,

Cu un copil cât un corn cu ciocolată,

Ce plânge-n clipa în care l-ai pus jos.

Mă crezi? 

Mi se pare ireal, nici nu pot pricepe că putem fi altfel decât acum,

Că vei fi, la rându-ţi, totul cuiva.

Mi se pare ireal că mă voi trezi cândva ca mama

Şi te voi privi cu dor.

Poţi să-mi spui că plutesc în nebunie, visare sau egoism,

Că s-ar putea să fiu naivă din capul locului până-n călcâi,

Dar nu îmi pasă,

Aşa cum nici timpului nu-i pasă

Că nu sunt pregătită să creşti.

Dar, probabil, nu voi fi niciodată.

***

Poza: arhivă personală, noi doi, săptămâna trecută, când a nins

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Nu sunt pregătită să creşti… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Şi, în loc să empatizez cu copilul, să mă concentrez asupra lui, eu mă certam că nu am suficientă răbdare şi că nu îi găsesc cauza. Şi totuşi, de ce plângea aşa rău? Cum aş fi putut să îl ajut mai mult? Făcusem ceva pe timpul zilei? Era vina mea?

După două nopți din acestea grele, m-am dus la vecina mea, Alina Haiduc, care este Emotional Coach (o să vă mai povestesc despre ea, când o să îmi permită), să o întreb dacă nu cumva emoţiile mele din perioada asta îl afectrează. A ridicat din sprâncene şi mi-a zis:

-Alexandra, tu ştii cât de jos te duci emoţional, din cauză că te învinovăţeşti?

Şi mi-a dat această scară a emoţiilor pozitive şi negative (e trecută şi sursa), unde vinovăţia e chiar la fund. Mai jos de ea e disperare şi neputinţă.

Sincer, habar nu aveam, dar am făcut ochii mari şi, deodată, mi s-a luminat mintea, trupul şi sufletul. Vinovăţia asta este periculoasă şi ne ţine de genunchi, ne trage în jos şi ne îndepărtează de problemă. Nu ne ajută deloc.

Aşa că, vecina mea m-a pus să mă scutur de ea şi să încep să mă gândesc la mine. Să notez mici bucurii, să mă gândesc la ce am făcut bine, la ce mai vreau să îmbunătăţesc, la ce aş putea face în plus. 

Echilibrul meu a însemnat, coincidenţă sau nu, echilibrul copilului meu, care nu a mai plâns.

Aşa că, atunci când te simţi vinovată, gândeşte-te la această scară şi încearcă să urci pe ea.

Aşa că,

Atunci când îţi ţii inima în palme şi îţi vine să o striveşti, să o nimiceşti până la pieire, 

Atunci când te priveşti în oglindă şi îţi vine să te scuturi, să te fereşti de ochii-ţi critici, 

Atunci când îţi încordezi degetele în pumn, când îţi scufunzi nasul în faţa de pernă, să nu ţi se audă scâncetul,

Atunci când te cerţi, te blamezi, îţi reproşezi că nu ai dat suficient din tine,

Că l-ai mustrat, l-ai repezit, l-ai făcut să plângă, că nu l-ai ţinut în braţe şi ai fugit, ca să te linişteşti, când te învinovăţeşti că a căzut de faţă cu tine, că a înghiţit te-miri-ce când erai cu spatele, că nu mânâncă sau nu doarme,

Când te învinovăţeşti că nu petreci aşa mult timp cu soţul, cu copilul, că nu ai mai dat randament la serviciu, că nu poţi să te împarţi în toate locurile,

Aminteşte-ţi că vinovăţia este este cel mai mare duşman al tău. O rugină pentru inimă, un voal îmbâcsit pentru ochi. Aminteşte-ţi că vinovăţia te trage în cel mai jos loc emoţional, deasupra disperării (se vede în poza de sus), care te împiedică să mai judeci limpede, care îţi adânceşte sau îţi îngroapă simţurile. Scutură-te, fă un pas în spate şi gândeşte-te la ce îţi aduce fericire. Dacă tu eşti bine, şi copilul va fi la fel.

Toate problemele au o soluţie şi mâine o poţi găsi. 

Poza:  Jacqueline Day on Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Dragă mamă, vinovăţia e o rugină pentru inimă şi un voal îmbâcsit pentru ochi apare prima dată în Bebelonia.ro.

Recunosc cu mâna pe inimă şi cu tot riscul de a fi ridiculizată că încă nu m-am pregătit cum să îi vorbesc copilului despre moarte, fiindcă încă nu sunt eu împăcată cu acest concept. Am discutat şi cu preoţi, şi cu psihologi, şi cu mine şi tot mi se pare nedrept. De ce primim această şansă, de a iubi cu toţi porii oameni mici şi mari din jurul nostru, ca, într-o bună zi, să nu îi mai vedem?

Este un subiect atât de dureros pentru suflet că prefer să nu îl răscolesc, ci să îl îngrop acolo, în subconştient. Trăiesc zi de zi, mă bucur de fiecare clipă, fără să mă gândesc la ce va fi…cândva. Aşa că, ori de câte ori am avut de-a face cu decese, cum a fost cu tataie, i-am spus cea mai simplă variantă care mi-a venit: sufletul ajunge sus, la Doamne-Doamne. 

-Şi când mergem la Doamne-Doamne, o să mai fim împreună? m-a întrebat cu ochii lui de căprioară.

-Da, mami, mereu, i-am zis. 

 

Opriţi-mă din plâns.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mami, când mergem la Doamne-Doamne, o să mai fim împreună? apare prima dată în Bebelonia.ro.

Te lepezi de toate măștile pe care le porţi sau le ascunzi pe cele pe care le cari zilnic, în faţa prietenilor, vecinilor, familiei. Te lepezi de măştile pe care le porţi chiar şi în faţa ta. 

În faţa copilului, eşti tu, pură, imperfectă, fără machiaj, aşa cum te-ai născut.

Nici nu trebuie să îți tai pieptul ca să îl poată privi înăuntru. Oh, nu, copilul vede prin haine, prin piele, carne, îţi vede țesuturile, îţi vede până în adâncul ochilor. Până în adâncul inimiii. 

În fața copilului tău te dezbraci până la os. În faţa lui, nu poți ascunde nimic. Nu poţi disimula nimic. Îți vede frica, deşi tu îi spui „sari, mami, sari!”. Îţi vede amăgirea, deşi îi spui “nu, mami, copiii nu au fugit de tine”. Îți vede îngrijorarea, deși tu îi spui „va fi bine, mami, va fi bine!”. 

Îți vede tristețea, îți vede lacrimile de nu se văd deşi tu îi spui „mami cu tati se mai ceartă, că aşa fac prietenii”. 

Nu ai cum să fii altfel în fața copilului tău decât dezbracată până la os. Dezbrăcată de păcate, descoperită de gânduri fără sens, îmbrăcată doar de goliciunea sufletului tău, de sinceritatea de îți iese prin trup ca aburul prin hainele întinse pe culmea rece. 

Pentru că eşti tu, cea mai adevărată versiune a ta, copilul are încredere totală în tine. Cu puiul tău, ești tu, cu bune și rele. 

În fața copilului tău ești dezbracată până la os. Vede tot, simte tot, pentru că noi îi vorbim cu inima. Degeaba zâmbim, când avem inima praf. Ştie. Simte. Degeaba ne ştergem la colţurile ochilor cu tricoul. Ştie. Simte. Poate nu iţi arată, dar simțurile lui sunt mai ascuțite decât oricând când e vorba de mama lui. 

Copilul e un scanner, îți face un soi de radiografie doar privindu-te o secundă. O clipă. 

Nimeni nu te cunoaşte mai bine decât copilul tău şi nimeni nu îl cunoaşte pe el mai bine decât tine. 

Şi ştii de ce? 

Pentru că în fața lui nu poți fi altfel decat eşti tu, iar în faţa ta nu poate fi altfel decât este el. În preajma ta, în braţele tale, la pieptul tău, se simte cel mai în siguranță. Poate fi el fără pic de frică, fără pic de teamă de a nu-l mai iubi.

În faţa ta, e aşa cum s-a născut. Dezbrăcat până la os.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul În fața copilului tău, te dezbraci până la os apare prima dată în Bebelonia.ro.

Am stat mult să mă gândesc, fiindcă poate suflete de trec prin mine, prin munca mea, prin cuvintele mele, mă vor condamna. Mă vor răstigni cu judecata. Dar tu, mama asta de scrii, nu ştii să fii fericită în afara copilului tău? Dar tu, femeia asta de scrii, nu ştiai să fii fericită înainte să fii mamă? Dar tu, omule ce tastezi, nu ai întâlnit alte împliniri în viaţă?

Ba da, ba da, le voi răspunde. Nu vreau să creadă că nu. Dar nu te cunosc pe tine.

Înainte să-ţi fiu mamă, aveam multe împliniri personale şi profesionale, sigur. Aveam un job la care mă duceam cu drag, o carieră promiţătoare în faţă. Aveam un iubit – tatăl tău, adică – îndrăgostit de munte, cu care am şi plecat trei în lume şi cu care aveam de gând să mai colind. Aveam prieteni cu care mă distram nebuneşte, aveam timp să citesc, să merg la sală şi la bibliotecă, să învăț, să ajut, să cresc.

Făceam destule înainte.

Dar, nu ştiu cum să îţi spun, odată cu tine, am descoperit un alt soi de împlinire. Diferită de toate de până atunci. M-ai făcut să mă scutur de tot praful interior și să mă caut de forțe pe care nu credeam să le am. De sentimente de care nu aveam habar să se odihnească în mine.

Nimic din ce aş mai face, din ce aş mai câştiga, din ce aş mai scrie nu mi-ar mai mai aduce o bucurie mai mare decât cea pe care o am deja: faptul că-ţi sunt mamă. Şi nu, nu credeam.

Împlinirea mea nu se măsoară în bani, în case sau maşini, ci în “te iubesc, mami!”
Împlinirea mea nu se măsoară în premii şi bonusuri, ci în sărutări şi mângâieri.
Nicio funcţie importantă din vreo multinațională nu mi-ar mai aduce atâta bucurie cât îmi aduci tu când mă strigi.
Nimeni, niciodată nu ar putea cumpăra fericirea pe care o simt când mă iei în braţe.
Nimeni, niciodată nu ar putea cumpăra fericirea pe care o simt când eşti tu fericit.

Fiindcă, da, o spun acum cu voce tare, din toate împlinirile mele, tu, copilul meu, tu eşti cea mai mare!

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Copilului meu: cea mai mare împlinire de pe lumea asta e să îţi fiu ţie mamă apare prima dată în Bebelonia.ro.

De cum se trezeşte, vrea să se joace. Afară, în faţa blocului, pe balcon, la mine în cap. Oriunde, numai să nu stea. Doamne fereşte să obosească! La trei ani jumătate, merge cu bicicleta, fără roţi ajutătoare, şapte kilometri şi nu scoate limba. Mai vrea! La 3 ani jumătate, dă cu şutul în minge de transpiră trei adulţi pe lângă el şi copilul meu – nimic.

O rachetă. Nici dacă ar avea foc în pantaloni nu s-ar opri din căutat melci, din mâncat mere verzi şi din sărit în bălţi. Nu s-ar opri din râs, din „de-a v-aţi ascunselea”, din aruncat pietre în apă, din spart alune cu bocancul (încercat, mai mult!), din adunat zmeură şi coacăze, sărit de pe canapea pe covor. 

Ah, ba da, se mai opreşte, după ploaie, să ia râmele de pe drum cu un băţ să nu le calce maşina. Se mai opreşte când i se face foame şi basculează de zici că se termină toată mâncarea de pe pământ şi el nu mai are. 

Se mai opreşte când facem fişe de activităţi sau când vrea să îmi facă unghiile cu ojă, să mă dea cu ulei pe burtă şi când se preface că îmi găteşte paste cu ciuperci şi dovlecel. Se mai opreşte când face baie, când citim şi când doarme.

Şi, în toată energia asta a lui, se mai opreşte, din când în când, în spatele meu, mă cuprinde de talie şi mă întreabă “cine e?” Se mai opreşte la obrazul meu şi mă mângâie. Se mai opreşte la mâinile mele şi mi le sărută. Se mai opreşte la inimă, să mi-o asculte.

Şi, când se opreşte el, parcă şi timpul mai respiră.

Parcă şi eu îmi trag sufletul şi pot să o iau de la capăt.

Copilul meu e iute ca piperul, dar chiar şi aşa nu i-aş schimba un singur fir de geană.

Îl iubesc de nu mai pot aşa cum e.

Mă bucur că-i al meu şi nu-l dau nimănui.

Cel puţin, pentru încă ceva ani de acum încolo.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Ştiţi copilul iute ca piperul, care nu oboseşte niciodată? Al meu e! apare prima dată în Bebelonia.ro.