Nu sunt pregătită să creşti…

Ştiu că-s naivă din capul locului până-n călcâi,

Ştiu că ar trebui să mă gândesc că e firesc, normal, sănătos să creşti,

Ştiu şi o (mai) fac.

 

Dar nu azi.

Azi…

 

Azi, mi se pare ireal că mă voi trezi cândva ca mama,

Fără un copil de-o şchioapă, ce îmi sare în braţe când intru pe uşă,

Fără un copil ce se joacă cu maşinuţe pe marginea căzii şi îşi ţine prosopul la ochi când îl clătesc,

Fără mânuţe reci, zgribulite, băgate în sân să le-ncălzesc.

 

Mi se pare ireal să mă trezesc cândva ca mama,

Fără gălăgia tălpilor tale pe scări, 

Fără dimineţi în care ne îngrămădim picioarele,

Ne încolăcim sub plapumă

Şi ne înfigem unul în altul până ne golim plâmânii de aer.

 

Mă crezi? 

Mi se pare ireal, nici nu pot pricepe că putem fi altfel decât acum,

Că nu-ţi voi mai fi tot.

 

Azi, mi se pare ireal că te vei trezi cândva ca mine,

Cu hăinuţe mici de călcat, înşirate pe cearşaf, 

Cu obrăjori grăsuni de strâns între palme,

Cu un copil cât un corn cu ciocolată,

Ce plânge-n clipa în care l-ai pus jos.

 

Mă crezi? 

Mi se pare ireal, nici nu pot pricepe că putem fi altfel decât acum,

Că vei fi, la rându-ţi, totul cuiva.

 

Mi se pare ireal că mă voi trezi cândva ca mama

Şi te voi privi cu dor.

 

Poţi să-mi spui că plutesc în nebunie, visare sau egoism,

Că s-ar putea să fiu naivă din capul locului până-n călcâi,

Dar nu îmi pasă,

 

Aşa cum nici timpului nu-i pasă

Că nu sunt pregătită să creşti.

Dar, probabil, nu voi fi niciodată.

***

 

Poza: arhivă personală, noi doi, săptămâna trecută, când a nins

Cu prietenie,

Alexandra