De vreo săptămână – două, Luc a învățat să schieze. Avem noroc că suntem aproape de Transalpina Ski Resort, care, după mine, e cea mai frumoasă de la noi din țară, singura cu lac la bază. Sigur, sunt subiectivă, dar anul ăsta e foarte bine organizată, ai totul la îndemână, mai puțin cazarea. Poate părea un minus, dar este un mare plus, fiindcă nu este înconjurată decât de brazi.
Şi după patru ore de schi cu un monitor, în patru zile consecutive, Luc se dă acum pe toate pârtiile.
Şi azi am zis să îl luăm şi pe Alec, cu bunici cu tot, că el nu ar fi stat mai mult de două ore şi să aibă cu cine să se întoarcă. Voiam să îl vadă pe fratele lui pe pârtie.
(O să vedeți de ce vă dau toate detaliile astea.)
Aşa că, am plecat cu două maşini, noi în una, bunicii în alta, la un drum de maşină de 45 de minute.
Alec, schimbat, mâncat, vioi. Am zis să încercăm, deşi, v-am mai spus, nu stă în scaun neam. Plânge de mori de mila lui şi noi doar noaptea, la somn, mergem. Doar când e nevoie.
(Încă puțină răbdare)
Dar azi, am zis să încercăm. Şi ce credeți? 15 minute a rezistat până au început să îi curgă lacrimile. Până a urlat de mi-a spart inima. Aşa că, ai mei s-au întors cu el, acasă, iar eu cu Luc şi Andrei am continuat la pârtie.
De ce vă zic toate astea?
Pentru că uneori cu Alec e greu.
Pentru că fobia asta a lui de maşină ne limitează incredibil şi în brațe nu vreau să îl țin.
Pentru că, la cât de supărată am fost că nu a putut să vină cu noi, la cât de fericită am fost după ce am ajuns la pârtie.
Fiindcă Luc mi-a arătat că nu va fi mereu greu, va fi din ce în ce mai uşor.
A fost o zi extraordinară, în care am schiat toți trei şi am putut să îmi imaginez şi ziua în care vom schia toți patru.
Ştiți cum a fost ziua?
Ştiți ziua aceea fără „vreau ciocolată” sau „vreau desene”, fără crize, fără țipete, doar cu „te iubesc, mami!”, „te iubesc, tati!” şi „sunt fericit!”?
Există.
Mai devreme sau mai târziu, ne va lovi pe toți. Toată munca pe care am depus-o până atunci, toate explicațiile, transpirațiile, răbdarea şi întreaga iubire cu care i-am acoperit şi îi tot acoperim, toate acestea vor da roade. Vă promit că eforturile noastre nu vor fi în zadar.
Cine se gândea că voi ajunge să schiez cu Luc, copilul meu de nici cinci ani?
Mi se umple pieptul de bucurie când îl văd cum ia curba, cum se apleacă, cum îşi ține el genunchii uşor îndoiți.
Mi se pare de necrezut că am ajuns aici, unde putem schia împreună. Unde putem avea o conversație ca adulții, unde drumul nu e chin, nu e plâns, nu e miorlăit, unde putem sta până seara, toți trei, ca prietenii, la un ceai şi o muzică disco.
Şi când vă e greu cu copiii, cum îmi mai e mie cu bebeluşul meu, Alec, care ne aştepta cu nasul în geam,
când încă nu dorm cum trebuie,
când încă se trezesc la 4:30 dimineața să se joace,
când încă nu stau în scaunul auto mai mult de 10 minute şi apoi țipă şi plâng cu lacrimi,
când încă plecați la drum doar când e necesar, la somnul de noapte, că altfel înnebuniți cu toții,
când încă nu puteți avea o conversație fără să nu vă tragă de pantaloni,
când încă nu puteți mânca mai mult de o rondea de ceapă, că trebuie să îi plimbați,
să vă gândiți la noi.
La ziua noastră de schi, în trei, unde niciodată nu a fost mai uşor să fii părinte.
Şi eu, aşa, înainte de somn, o să mă mai gândesc puțin şi la ziua în care vom fi, pe pârtie, patru. Dar doar puțin, că nu vreau să grăbesc timpul…
Poze: noi, azi, Transalpina Ski Resort (45 min. de Voineasa)
0
0
0
0
