#Suntoluptătoare.”Mi-am asumat infertilitatea şi am adoptat. Mamele se nasc în noi înainte să ne naștem copiii”

4 Comentarii
#Suntoluptătoare.”Mi-am asumat infertilitatea şi am adoptat. Mamele se nasc în noi înainte să ne naștem copiii”
Începem campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame prin toată forţa şi cu toate armele. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea Ancăi, o lecţie de viaţă emoţionantă pentru mine. Şi sper că şi pentru voi.
***
La 22 de ani, am fost diagnosticată cu sindromul ovarelor polichistice. Mi s-a spus atunci că “probabil vei rămâne mai greu însărcinată”, dar la momentul respectiv eram în mijlocul facultății, într-o relație disfuncțională și nu mă bătea gândul să fac copii. Am plâns o seară şi apoi am dat uitării subiectul. M-am gândit că îl voi gestiona la momentul potrivit.
Au trecut anii, am terminat facultatea, m-am angajat  (ironia sorții-lucrez cu copiii) și m-am căsătorit. Nu am rămas niciodată însărcinată, deși nu m-am prea protejat.
După căsătorie, a încolțit și dorința din ce în ce mai puternică de a avea copii, dar nu s-a întâmplat.
Poate de teama eșecului nici nu am vrut să fac eforturi prea mari. Am afișat mereu o atitudine degajată și am mers pe ideea “dacă e să fie, va fi, dacă nu, nu”. Asta la suprafață.
Adevărul e că în sinea mea încolţea invidia de fiecare dacă când auzeam de o colegă că e însărcinată, strângeam în braţe bebelușii altora la serviciu și parcă-mi înfigea cineva un cuțit în inimă când mă întrebau părinţii lor: “Aveți copii?”. “Nu încă”, răspundeam cu un zâmbet amar. Şi da, mi-am dorit și eu “greul” acela. Să mă îngraș 20 de kile, să vomit zilnic vreo 2 luni, să miros a vomă și a lapte, să schimb scutece și să nu dorm. Mi le doream cu ardoare pe toate.
Până când am decis să nu mai aștept să fiu mamă pentru că undeva în suflet simțeam că deja sunt.
Aşa că am adoptat.
Un copil minunat, un copil perfect, un copil pe care îl iubesc infinit și care mi-a adus în viată cea mai pură formă de iubire. Mi-am asumat infertilitatea, am decis că nu vreau să duc o luptă care se putea prelungi la infinit sau sfârși cu o decepție și am ales calea mai simplă (oare?).
M-am lovit, în schimb, de prejudecățile oamenilor și abia atunci am realizat câte lucruri greșite pot spune oamenii în astfel de situații, fără să realizeze măcar. Aş putea face o întreagă listă de lucruri pe care să NU le spui unei mame care a adoptat:
-Dar de ce nu faci tu un copil? Ești tânără.
-Dar voi nu puteți face copii? Ați făcut analize? (Pe bune, nici mama nu m-a întrebat asta. De ce ai îndrăzni tu, un străin?!)
-Nu știi ce bagaj genetic are. (Tu îți ştii tot bagajul genetic al tău și al soțului? Sunt gene care sar două-trei generații)
-E țigan? (Și dacă ar fi, care e problema?!)
-Dacă vin părinţii naturali și ți-l iau mai târziu? (legally not possible)
-Dacă creste și nu te va mai băga în seamă? (se întâmplă și la copiii biologici)
Şi, cele mai subtile, dar cele mai nasoale, după părerea mea:
-Ei, lasă, că acum o să rămâi și însărcinată, vei vedea (ca și cum copilul adoptat e un premiu de consolare, ca și cum el nu e de ajuns)
sau
-Vai, dar ce seamănă cu tine, aş putea jura că e al tău. (Și dacă nu semăna, era la fel de “al meu”. Copilul are bagajul lui și identitatea lui, lucruri pe care nu pot și nu vreau să i le șterg. Dacă nu îmi seamănă fizic, nu îl face mai puțin copilul meu)
Pe măsură ce iubirea pentru copil creștea, vorbele de genul ăsta mă deranjau tot mai puțin. Am realizat că oamenii își proiectează pe tine propriile lor nesiguranţe și am învățat să triez oamenii din jur.
Detaliile “picante” despre etnie, familia biologică sau traumele copilului sunt ale lui, nu ale mele. Nu am dreptul să le împărtășesc cu lumea fără acordul lui și nu sunt treaba nimănui. Aşa că, evit elegant sau tăios (în funcție de stare și de persoană) întrebările de genul.
Atâta timp cât noi ne-am asumat 100% decizia, nu văd ce treabă ar avea alții. Suntem o familie împlinită. Suntem o familie ca oricare, ne iubim enorm. Suntem asumați. Putem vorbi deschis despre adoptie, pentru că în familia noastră e ceva firesc, nu e un subiect tabu. Dar nu întrece măsura bunului-simţ cu întrebări intruzive sau cu comentarii care mi-ar putea face copilul să simtă că nu e de ajuns.
Pentru că este.
Este mai mult decât mi-am putut dori. Este perfect! Și este iubit infinit.
Pentru toate mamele care (încă) nu și-au strâns copiii în brațe, sunt dovada vie că, uneori, mamele se nasc în noi înainte să ne naștem copiii. Şi că a fi mamă e mai mult decât a-ți purta puiul în pântece (deși sunt convinsă că și asta e minunat). Uneori, nu se poate aşa și e OK.
O mamă și atât!
***
Îi mulţumesc Ancăi pentru încredere şi îi doresc iubire infinită!
PS: Dacă şi voi simţiţi că aveţi nevoie să vorbiţi şi vreţi să împărtăşiţi experienţa voastră, o aştept cu drag la alexandra.lopotaru@gmail.com.
Poza: unsplash
Cu prietenie,
Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

4 Comments

  • avatar

    simona virlea

    04/02/2021

    Ma regasesc in totalitate in povestea ta! Copilul meu perfect imi spune atat de des ca se bucura ca ne-a ales sa fim o familie. Avea 3 ani si un pic cand a zis prima data asta. Mai mare fericire nu este!

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      04/02/2021

      Ce frumos!

  • avatar

    Cristina

    04/02/2021

    Of…..ar fi atât de frumos sa fie si ușor sa adopti si sa se termine cu corupția asta….sunt o groaza de copii abandonați in maternități si in loc sa ii dea familiilor care si.i doresc….statul prefera sa treacă un an sau mai mult pana acei copii întra în sistem de adopție….dar daca platesti bine poate ai parte…. noi personal am depus actele de adopție in 2018 si nimic…au sunat după 2 ani sa ne spună ca au expirat actele si daca vrem sa le reinnoim. Au trecut anii si am renunțat la idee. Poate cineva într-o zi va lupta ca adoptiile sa se faca mai ușor ptr ca am văzut câți copii si cate cupluri care își doresc acesti copii sunt in sistem.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.