Continuăm campania #Suntoluptătoare, prin care încerc să strâng poveştile femeilor ce s-au luptat sau încă se luptă să devină mame cu toată forţa şi cu toate armele. Cred că e important să vorbim despre aceste lucruri nevorbite tocmai pentru a oferi sprijin, alinare sau speranţă celor ce se regăsesc. Vă las mai jos povestea Ramonei, care a aşteptat opt ani să îşi ţină copilul la piept.
***
Bună ziua,
Mă numesc Ramona, am 39 de ani şi după o lungă așteptare de opt ani sunt fericita mămică a unui băiețel de 2 ani şi 5 luni. Ne-am căsătorit în 2009 și în 2011 am decis că e momentul potrivit să facem un bebe. Am încercat câteva luni şi nu s-a întâmplat nimic. Am început vizite la doctori şi analize din care reieșea mereu că era totul în regulă. Lumea ne încuraja întotdeauna cu „o să vezi că o să vină când nici nu te aştepti” sau „nu te mai gândi acolo şi vine”.
E foarte uşor de spus când tu ai deja acasă 1, 2 sau 3 copii şi nu ai avut nicio problemă. Ai hotărât că vrei şi a venit.
E foarte greu să vezi că trec anii şi nu se întâmplă nimic, ajungi să te gândeşti să înfiezi un copil (pentru că sunt destui care au nevoie de o familie), începi să te documentezi, întrebi în stânga şi în dreapta şi descoperi că, dacă eşti într-o țară străină, e mult mai greu pentru tine cu procedurile şi cu condiţiile impuse de stat.
Ce faci, renunți? Renunți la ideea de a avea un copil???
Nu ai cum, când îl dorești aşa de mult şi nu vezi viaţa fără un copilaș care să crească sub ochii tăi, să îi auzi primul cuvânt, să îi vezi primii paşi, să auzi primul MAMA.
Şi atunci hotărâți că nu vrei să mai laşi timpul să treacă şi te înscrii pe o listă lungă pentru inseminare artificială. Dar chiar când să începi cu analizele, soțului tău i se descoperă o boală foarte gravă, care îl ţine internat în spital pentru două luni şi care, odată ajuns acasă, mai are de făcut tratament încă şase luni, timp în care doctorii îţi spun să nu încerci să rămâi însărcinată din cauza tratamentului care este foarte puternic şi poate afecta copilul.
Şi uite aşa te scoţi şi din lista pentru inseminare şi îţi spui că va veni şi rândul tău. Am avut o perioadă în care am avut depresie, plângeam la lucru, plângeam acasă, plângeam pe stradă, până am zis că nu mă ajută cu nimic.
După un an de la internarea soțului şi după ce a terminat cu tratamentul, era deja bine, iar noi eram mai liniștiți. Aşa că, am hotărât să sărbătorim 10 ani de iubire, un weekend liniştit, fără gânduri și probleme. După acel weekend, viaţa a decurs normal.
Şi, după trei săptămâni, în Ajunul Crăciunului, am făcut un test (am avut o săptămână de întarziere) și a ieșit pozitiv.
.
Nici nu poţi să îti închipui ce simte o femeie care așteaptă opt ani lungi să devină mamă, să vadă două liniuţe, să stea cu testul în mână şi să plângă, să nu ştie ce să creadă. Să nu aibă curajul să se bucure pentru că îi este frică să nu fie ceva greşit, să tremure toată şi să nu îi vină să creadă că e adevărat.
0
0
0
0
