Tocmai îl culcasem pe Alec şi am coborât la parter, să mănânc cina. Andrei mânca deja. Scot farfurie, încălzesc mâncarea şi ciulesc urechile: plânge? întreb. Nu, cum să plângă, nu aud nimic, zice soțul meu. Totuşi, m-am apropiat de uşă, apoi de scări şi l-am auzit clar. Încet, în surdină, dar l-am auzit. Am început să urc treptele ca la săritura la groapă: câte două-trei. L-am găsit în funduleț, cu lacrimi pe obraz şi, de cum m-a văzut că intru, a început să meargă de-a buşilea spre mine. Plângând.
Când l-am lipit de mine, i-am promis că nu îi mai dau drumul.
Şşşş, mami e aici, îi spuneam.
Poate credeți că sunt nebună, dar lucrurile astea mici, îmbrățişarea asta caldă, când are cea mai mare nevoie de mine, liniştirea lui la pieptul meu mă bucură până în măduva oaselor.
Mi se pare incredibil să pot să îl liniştesc într-o fluturare de pleoapă. Că eu, cu mâinile astea, cu vocea asta, cu trupul ăsta pot să îi ofer siguranță şi dragoste.
Şi aşa e cu amândoi copiii mei.
Habar nu am cât de bine fac totul. Nu ştiu dacă simt şi ei cât de mult îi iubesc. Nu ştiu dacă şi lor le râde inima când se gândesc la mine sau dacă şi lor le murmură pielea când îi sărut. Habar nu am cu ce amintiri vor pleca de acasă.
Dar ştiu că eu, oricât voi putea, le voi veghea nopțile şi le voi mângâia puful de păr de pe frunte. Oricât voi putea, oricând vor avea nevoie, le voi cânta, îi voi ține încârligați pe mine, îi voi mângâia pe spate, de la ceafă până la funduleț.
Şşşş, mami e aici, le voi spune.
Nu o să îi las să plângă singuri, nu o să-i trimit în camera lor, nu o să le spun „hai, gata, încetează, că nu ai motiv”, „hai, termină, că nu doare aşa tare, uite, o mică zgârietură”. Nu, nu.
Şşşş, mami e aici, le voi spune.
Cu brațele-mi lălâi, cu vocea-mi uscată, o să le liniştesc sufletul, o să le potolesc zbuciumul şi o să le şterg lacrimile rostogolite sub bărbie. Fiindcă sunt aici pentru ei şi nu plec nicăieri.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
