Cititorii mei dragi, vă spun din capul locului că articolul de față nu contestă sub nicio formă orice altă decizie, ci doar expune motivul pentru care eu am ales să dorm cu copilul meu, încă de când era ca o felie de pepene.
***
Până să apară frate-meu în familie, adică până pe la vreo cinci ani, eu am dormit cu părinții. Nu înțelegeam ideea de a fi singur când puteai fi împreună. Țin minte că, dacă aveam vreo păpușă rătăcită, somnul nu mă fura până nu o găseam și o puneam lângă umărul altei păpuși. Îmi părea rău să o las singură. Ei, și se pare că Luc îmi seamănă. Îmi seamănă bine. A refuzat din capul locului să stea în pătuț, acoperit doar de un cearșaf parcă rece. Se foia, scâncea, își mișca mânuțele haotic și se liniștea doar după ce simțea o mână pe spate, mângâindu-l.
Până pe la trei luni, a dormit fie cu mama, fie cu Andrei, ca eu să mă odihnesc și să mă trezesc doar la alăptat. “Este foarte importantă odihna pentru lapte. Pune capul pe pernă!”, îmi tot repeta mama. Și mă trezeam la două-trei ore, stăteam câte o oră să servească masa și adormeam amândoi greu la loc. Ei, dar de prin aprilie al anului trecut, de când dorm cu copilul meu, de când nu mi-a mai fost teamă să iau mogâldeața lângă mine și după ce am învățat cum să stau pe o parte să fie atașarea la sân corectă, relația noastră s-a schimbat. Ne-am apropiat, ne-am găsit, ne-am bucurat unul de celălalt parcă mai mult, ne-am liniştit. Şi, mai ales, nu m-am mai simțit singură când pleca Andrei în delegații.
Ei, şi de atunci, de cele mai multe ori, am dormit neîntorși. De atunci, stă lipit de sufletul meu ca scaiul pe blugi. De atunci, întind degetele şi în somn, să îl ating, să ştiu că e cu mine. De atunci, îi surprind toate zâmbetele, încruntările şi toate bolborosirile din somn. Şi, mai ales, de atunci, îi surprind toate trezirile și mă fălesc cu cele mai luminoase dimineți. Oricât de somn mi-ar fi, faptul că mă trezesc cu el în brațele mele, mă încarcă cu putere. Iar el, el este atât de drăgăstos, încât mă emoționează teribil. În fiecare dimineață, fără excepție.
Când suntem doar noi doi, Luc deschide ochii încet, și-i freacă somnoros și, când mă zărește, parcă un duh pocnește din degete -puf!- și îi preschimbă gurița într-un zâmbet larg de Jocker. Imediat se pornește și se rostogolește până pe colăceii mei de salvare (încă mai am, din păcate!) să se alinte și să mă ia în brațe cum știe el. Cum poate el. Mă pupă pe toți obrajii de îmi ajunge pentru întreaga zi. Apoi, se împinge cu capul în mine ca un tăuraș, în timp ce mânuțele îmi prind bluza și trage de ea în semn că vrea o dușcă de lapte. De obicei, îi ascult dorința, iar el dă un chiot scurt de veselie și își vede de treabă. Nu vă spun că atunci mă inund eu de fericire de îmi intră în ochi, prin urechi, pe nas și îmi blochează plămânii pentru câteva secunde. Cea mai dulce sufocare.
Dacă suntem toți trei, cu Luc între mine și Andrei, dimineața e și mai haioasă. Copilul ăsta minunat -care acum doarme perpendicular pe mine- nu știe la cine să se ducă mai întâi. Râde zgomotos, se suie ba pe mine, ba pe taică-su, ne ia în brațe pe rând, stă cu capul la unul și cu picioarele la altul, dar ajunge tot la mine să își satisfacă setea. Apoi – țuști! – la jucării. Nu știu dacă mă credeți, dar scenariul e ca în filmele sau reclamele clasice, ideale, cu familia perfectă. Probabil că așa e în casa oricui, probabil că așa sunt copiii, probabil că așa sunt mamele, mai dramatice și sensibile. Nu știu. Dar eu mă minunez pe zi ce trece de sentimentele astea noi, copleșitoare, ce mi-au fost trimise de un an şi jumătate. Și nu pot să nu mă gândesc că poate într-o viață anterioară am făcut un bine Universului și mă răsplătește. Că acum în niciun caz.
Nu ştiu cât timp vom mai dormi împreună. Cât timp voi mai vrea eu, cât timp va mai vrea el. Dar sunt convinsă că va veni vremea despărțirii la un moment dat. Nimic nu este etern şi toate se vor întâmpla la timpul lor. Dar până atunci, dormitul împreună este simbioză. Pentru el e confort, pentru mine – alinare. Şi invers. Ni se potriveşte ca o mănuşă de catifea.
Sursa foto: Unsplash
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
2 răspunsuri
Sa stii ca eu sunt invers: eu nu ma pot odihni cu copiii in pat, recunosc si faza e ca si ei s-au obisnuit in paturile lor, de mici. Insa, intr-una din noptile in care nu putea dormi baietelul de dureri de dinti, l-am luat la noi in pat, la mijloc si l-am mirosit toata noaptea si l-am mangaiat, asa frumos miros minunile astea pufoase ca te topesti de dragul lor, deci stiu ce zici 🙂 De aia partea asta de parenting nu e stiinta exacta: fiecare aplica ce simte lui ca i se potriveste, eu nu am treaba cu tendintele, eu am treaba cu instinctele mele de mama :), pe ele construiesc restul.
Daca asta vi s-a potrivit voua, este minunat! Exact, fiecare stie mai bine. Ce e drept, de multe ori mi-am imaginat cum ar fi sa mai dorm si eu cap coada. Poate dupa ce il intarc. Te pup!