Din cauza sarcinii, am avut la un moment dat un episod aproape de leşin. Mi s-au blegit picioarele, imaginile îmi fugeau şi păreau în ceață, auzeam un vuiet în urechi şi am apucat doar să strig „An-drei”, să îmi strig soțul de teamă să nu mă împrăştii pe jos. Bafta mea a fost că m-am sprijinit de perete şi m-a prins înainte să îmi pierd echilibrul.
M-a pus pe canapea, mi-a dat apă, lămâie, m-a mângâiat şi i-am simțit grija şi iubirea mai mult decât orice panică.
Mi-am revenit după ce am dormit zdravăn şi m-am trezit în suflet cu duioşie: ce norocoasă sunt să îl am, mi-am spus. Oricât mă hrănesc cu ochii copilului, puterea mea vine şi din mâinile lui. Ale soțului meu.
Mamele sunt mereu ca un sac fără fund când e vorba de copiii lor. Dau, dau, dau încontinuu, cu toate mâinile, oricând, oricât, fără să țină vreo evidență. Nopți, sudoare, răbdare, tot ce au mai bun.
Se străduiesc să fie ciorba încălzită pe aragaz la timp, prăjitura să nu se ardă în cuptor, să răspundă la mailuri mai repede ca să nu piardă joaca promisă.
Şi oricât de puternică ar părea o mamă, oricât de mult ați crede că îi e suficientă o îmbrățişare dată de mânuțe mici, să ştiți că, uneori, câteodată, are nevoie de un pic mai mult.
De o ciocolată. De o încurajare. De un „nu îți mai face atâtea griji, eşti o mamă bună” sau „bănuiesc că eşti obosită, aşa că pot sta eu cu el acum”. De o dimineață mai lungă şi leneşă. De un sărut pe buze de la soț, după un sărut pe obraz de la copil.
De o îmbrățişare de la mama sau tata. De un pus şi strâns masa, în timp ce ea stă. Pur şi simplu stă. Poate de un mesaj de dor de la prietena ei. De lucruri mici, mărunte, dar care să îi arate apreciere.
Ea nu îți va cere, dar fii sigur că nu te va refuza.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
0
0
0
0
