Dragă mama,
Ştii cum toți oamenii aceia inteligenți, pe care îi citeşti şi îi asculți, îți tot spun că eu, copilul tău, nu sunt al tău?
Pot să îți spun că aşa e, au dreptate. 90%.
În cei 10%, sunt al tău, mama.
Când sunt mic, când mă agăț de picior, să mă iei în brațe, sunt al tău.
Cum să nu fiu al tău când stau la pieptu-ți plin de lapte zi şi noapte?
Cum să nu fiu al tău, când vocea ta e singura care-mi alină simțurile, când zâmbetul tău îmi aduce siguranță, când brațele tale îmi sunt culcuş?
Cum să nu fiu al tău, mama? Ba al tău vreau să fiu. Lângă tine vreau să cresc, să învăț să mă ridic, să alerg ca pinguinul spre fluturele din grădină.
Pe tine te caut cu privirea într-un ocean de oameni, pe tine te strig noaptea, când visez urât, pe tine îmi odihnesc tâmpla când simt că mă ia somnul.
Pe tine, pe nimeni altcineva.
Dar cresc, mama.
În fiecare zi.
Cu fiecare anotimp.
Orizontul începe să semene cu un aluat, pe care îl întinzi cu sucitorul şi se tot măreşte. De la o bilă, unde te cunoşteam doar pe tine, începe să se întindă din ce în ce mai mult.
Şi când se rupe, tot tu pui făină, să îl repari.
Pentru că, în adâncul tău, ştii că-mi face bine. Ştii că e sănătos să mă desprind de genunchii tăi, ştii că-s fericit şi cu alți oameni lângă mine. Cu tata, bunica, bunicu, doamna de grădi, prietena de peste drum, tanti care-mi dă mere sau nenea care ne tunde cățelul.
Orizontul mi se extinde şi nu îmi vei mai fi Univers. Niciodată nu vei mai fi.
Cum e firesc, de altfel.
Dar te rog să nu plângi. Fiindcă, deşi nu voi mai fi al tău, tu vei rămâne întotdeauna a mea.
Cu iubire,
Copilul TĂU
***
0
0
0
0
