Ştiu că abia ai doi ani şi un pic din iarnă. Ştiu că abia reuşeşti să atârni un subiect de predicat fără să pui pauză între ele. Ştiu că abia începi să pricepi perimetrul în care viețuim, ne răsucim, ne jucăm, ne iubim, ne fandosim. Ştiu că încă mai bagi plastilină în gură, piciorul – în veceu, capul – în maşina de spălat. Şi mai ştiu că mai avem din viață tot Nordul, tot Estul şi tot Vestul. Mai avem cel puțin 16 veri laolaltă, cel puțin 16 Crăciunuri, cel puțin 16 zile de naştere de sărbătorit împreună. Mai avem o grămadă de zile până vom fi majori. Tu – într-ale existenței, eu – într-ale mămiciei.
Ştiu că e mult prea devreme, dar mă uit la tine cum te odihneşti de prânz şi nu îmi pot ține gândul în lesă. Aleargă şi țopăie în anii de vor urma. De vor să fie. În anii în care te vei izbi de sentimente mai mult sau puțin frumoase, pretențioase, mai uşor sau mai greu de încălzit. Vei împinge clădiri de beton sau vei sufla acoperișuri de paie. Vei reuși să ieși din cochilii sau te vei bloca exact la mal. Vei întâlni iubire, satisfacție, entuziasm, bucurie, chintesență, ca a doua zi să te păcălească şi să te pălească durerea. Vei întâlni viața în sfera greutății ei și vei fi nevoit să o ridici pe cont propriu.
Vei vedea cum prieteniile nu se încheagă toate pe viață, te vei simți, la un moment dat, nedreptățit, îți vei da inima cuiva care poate o va frânge, vei pica poate la examene lumeşti, te vei lovi de vorbe grele cât un vulcan. Vei căra, uneori, în spate, poveri, gânduri, întrebări şi suferințe precum furnica îşi duce grăuntele. Pe al său sau al altora.
Este inevitabil. Oricât încercăm noi să te învățăm cum să fii fericit, tu vei afla singur cum e să nu. E firesc, nu se poate să înțelegi iubirea fără lipsa ei, nu se poate să înțelegi ziua fără noapte, nu se poate să înțelegi bucuria fără durere.
Dar, te rog, când o faci, să nu uiți că nu ești singur.
Eu am plâns de atâtea ori doar cu nişte pereți în jur, că nu vreau să pățești la fel. M-am închis de atâtea ori în mine, că nu vreau să o faci şi tu. Aminteşte-ți că ne ai pe noi, aminteşte-ți că mă ai pe mine. Oricând.
Chiar şi când vei fi adult în toată firea, chiar şi când vei fi pe salariul tău. Chiar şi când te vei însura sau vei avea copiii tăi. Oricând simți că nu mai poți, oricând simți că te prăbuşeşti, oricând vrei să evadezi, oricând vrei un ajutor şi crezi că nu ai de unde să îl apuci, tu să ştii că poți găsi în mine colțişorul unde să te aduni. Unde să te restructurezi şi să o iei de la capăt. Unde o să primeşti mângâiere, înțelegere, alint şi dragoste.
Poate o să am mâinile aspre, poate o să port batiste-n buzunar, poate o să îmbrac haine cu naftalină, poate glasul îmi va tremura şi poate chiar mă voi fâstâci ca un popândău la vederea ta. Când îți voi deschide ușa. Dar promit că o să te ascult, că nu o să te judec şi nu o să spun nimănui că ai trecut pe acolo, dacă nu vrei. Doar să nu uiți tu că ai unde să vii. Că poți să vii mereu la mama ta acasă…
Poza: Unsplash
Cu dragoste,
Mama
0
0
0
0
