M-am uitat la poze şi filmulețe cu tine de când erai ca fratele tău cel mic, de când gângureai, de când abia te țineai pe picioare, de când te ascundeai în lada cu jucării.
Şi m-a pufnit un plâns sănătos, de nostalgie, emoție, simțuri până la os.
Când ai ajuns să porți mărimea 27 la încălțăminte?
Până să vină frățiorul, nu observasem ce mâini zdravene ai, nu observasem cât de independent eşti şi nici cât de mult te-ai înălțat. M-am mirat de cât de greu eşti, de cum te joci singur, de cum îți torni lapte în pahar. Oare de ce te văd abia acum aşa cum eşti? Oare de ce mi se pare aşa ciudat că ai crescut?
Te-ai schimbat de când suntem patru.
Te văd cum te uiți prin crăpătura uşii cu jind, la mine, la cum îl țin pe fratele tău la piept. Îți fac semn, dar nu vii.
Te văd cum îți dau lacrimile când te rog să fii mai atent. Să nu mai țipi când doarme. Să nu mai sari lângă el ca în trambulină, să nu îi mai turteşti capul ca pe aluat.
Te simt cum te încordezi, cum mă priveşti pe furiş, te simt mai îngrijorat decât oricând.
Te aud şi cum plângi, cum te superi din senin. Fără motiv, ar spune alții. Poate şi eu, dacă nu ți-aş cunoaşte sufletul. Dar eu ştiu, ştiu că îți e greu.
Ştiu că te copleşesc toate, la fel cum mă copleşesc şi pe mine.
M-aş clona, mă crezi?
Mi-aş mai pune o pereche de mâini, o pereche de picioare şi m-aş rupe să vin la tine ori de câte ori mă chemi, fiindcă „Nu pot acum” a devenit cel mai insuportabil răspuns.
Dar tot ce pot să fac este să te strâng tare în brațe şi să îți repet că te iubesc, să nu uiți. Suntem la fel, doar cu o inimă în plus.
Şi, cu timpul, vom fi bine.
Aşa că, te rog, pui al meu mare, ai răbdare cu mine.
Şi eu învăț să fiu mamă de doi.
***
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
