Prima zi în Tokyo + poze din apartamentul nostru

Am ajuns ieri sau azi – încă îmi e neclar cum să îmi acomodez creierul – şi primul lucru pe care vreau să vi-l spun este că mă bucur că stau acum în pat. Cele 16 ore s-au lungit la 22 de ore din cauza unor defecțiuni tehnice ale aeronavei şi mi-am cam strâmbat şoldul de la scaune. Unul din avantajele de a fi mică (am un pic peste 1.5 m) a fost să încap pe marginea a două scaune, într-o rână, lângă Luc. Ca şi când aş fi dormit pe o bancă, dacă vreți. Doar că, statul pe o singură parte atâtea ore, neputând să mă ridic de teamă să îmi trezesc copilul lipit de sân, m-a cam schilodit.

Drumul în sine a fost foarte lejer. Nu ştiu cum, dar copilul meu s-a comportant, din nou, exemplar. A dormit, a mâncat, s-a jucat şi a luat-o de la capăt. Partea haioasă pentru voi, mai puțin pentru mine, e că a dat încontinuu pârțuri, iar eu am fost cea care şi-a luat privirile încruntate. Exact ca data trecută.

Deşi eu şi Luc ne-am uitat gecile în Doha, unde am avut escală, totul a decurs lin, fără efort şi stres, ca un râu de munte într-o zi de vară însorită. Până ne-am dat jos din avion, în aeroportul din Tokyo, şi ne-am aşezat la o coadă imensă de la imigrări. Chiar nu ştiu cum s-a declanşat supărarea lui Luc, dar vreo 15-20 de minute a plâns încontinuu. Imaginați-vă că râul devenise furtunos, învolburat şi crescuse atât de mult, că inundase tot în calea lui. Mă durea sufletul că nu puteam să îl liniştesc. Paradoxal, era pentru prima oară când mi-a fost jenă de ochii ațintiți asupra noastră, dar întâia dată când nu mi-a fost ruşine să îi rog pe cei de la poliția de frontieră să ne lase în față. Voiam acasă, că ştiam că asta voia şi Luc. Se săturase de atâta drum.

Sigur că intuisem bine. De cum am ajuns în apartament, ora 2 noaptea aici, s-a liniştit şi a dormit până a doua zi la 3 după-amiaza. Şi noi la fel.

Deşi simțisem cumva că nu am început bine, azi ne-am plimbat pe străzi şi ne-am amintit de a ce am vrut să revenim. Totul părea nou, dar atât de cunoscut. Lumea iar ne zâmbea, Luc părea să recunoască locuri de joacă şi am hoinărit vreo oră într-un magazin de jucării, pentru că aveam nevoie. De data asta, nu ne-am mai cărat cu multe după noi, nici măcar pentru avion nu am avut, pentru că ştiam aici un magazin fain şi ieftin. Mai jos, vedeți cam tot ce i-am cumpărat de vreo 120 de lei.

Cum Luc mai are vreo două geci la el, dar eu o avusesem doar pe cea pe care am pierdut-o, mi-am cumpărat-o pe cea din imagine, cu vreo 150 lei, că e totuşi răcoare.

Apartamentul e micuț, dar foarte drăguț şi primitor. Vă las mai jos poze din el, ca să vedeți în special toaleta. La ei, veceul, cada şi chiuveta au camere separate. Ceea ce ați văzut în deschidere, se vede din balcon, de la etajul 16.

Vă mai țin la curent şi vă mai spun ce mai punem la cale.

Vă îmbrățişez şi vă mulțumesc că mă ajutați să nu mă simt departe.

 

Cu prietenie,

Alexandra