Prima criză de furie a lui Luc chiar în centrul Tokyo-ului

Sigur aţi văzut prin oraş copilaşi care se dau cu fundul de pământ şi ţipă că ei vor să zboare. Sigur i-aţi văzut plângând în hohote sau tăvălindu-se prin magazine că vor nu-ştiu-ce jucărie. Ei, bine, i-am văzut şi eu şi – cu o atitudine de om necunoscător şi superficial –  scuipam în sân şi spuneam rapid o rugăciune ca nu care cumva să mi se întâmple şi mie.

Dar pe la vreo nouă luni ale lui Luc (acum are 1a4l), am început să mă documentez şi am aflat că nu avea cum să nu. Am aflat că sunt perioade cu furtuni de sentimente normale în rândul copiilor, primele lor semne tindzând să apară între un an şi un an jumătate. Aşa că, ştiam că va veni la un moment dat perioada tantrum-urilor, crize de furie de o intensitate mai mică sau mai mare, o perioadă pe cât de firească,  pe atât de dificilă pentru copil, fiindcă se va confrunta cu sentimente noi de furie copleşitoare din cauza neputinței de a se exprima. Din cauză că nu îl vom înțelege în totalitate, se va frustra şi se va manifesta corespunzător. Ei, şi cu toată documentarea din lume, nu m-am aşteptat ca Luc să aibă primul tantrum chiar în centrul Tokyo-ului. Din cauza căruciorului.

Eram chiar în Grădinile Palatului Imperial (fix unde locuieşte împăratul) când copilul meu nu a vrut să mai stea nici în Manduca, nici în cărucior, ci a vrut să meargă pe jos, să împingă el căruțul. Iar dacă încercam cumva să i-l luăm, se punea pe plâns. Dar după vreo 20 de minute de împins, a început să plângă singur că nu îl putea întoarce. Am încercat să îl întorc în stânga, tot plângea. Am încercat în dreapta – parcă mai rău am făcut. Nu înțelegeam ce vrea. Până când am încercat să îl iau în brațe să îl calmez. Dar fiindcă l-am desprins de lângă căruț, s-a supărat atât de tare că m-a împins şi s-a pus cu fundul pe pământ plângând ca la colici. Plânsul lui obişnuit de supărare se transformase deja într-o avalanşă de isterii. Ca niciodată.

Am respirat adânc, să mă pregătesc psihic, să mă înarmez cu răbdare şi calm pentru a-l ajuta să se descarce şi să îi treacă. Mi-am dat seama că sunt semnele primului tantrum. Vă spun că nu îmi păsa deloc de privirile lumii (din care am făcut şi eu parte cândva!), voiam doar să îi fie lui bine. Ştiam că în acel moment copilul meu nu caută atenţie, ci pur şi simplu era suprasolicitat emoţional şi nu ştia cum să gestioneze nişte sentimente tulburătoare decât prin izbucniri vulcanice. Dar vă mărturisesc că greu mi-am găsit echilibrul. Am reuşit, dar greu. De ce? Pentru că îi aveam pe părinții mei în spate care mă certau pe mine: ba să îl iau pe copil de pe jos (eu voiam, dar el mă împingea!), ba să îi dau căruciorul înapoi (o greşeală din punctul meu de vedere, că poate primi un semnal nepotrivit – că prin plâns obține ce vrea!), ba că nu ştiu cum, ba că nu ştiu ce. Intenția era bună, mai aveau un pic şi plângeau ei doar să se oprească Luc, dar rezultatul – mai puțin.  Pe mine nu mă ajua. Şi ştiam că – dacă mă respinge – înseamnă că are nevoie de spațiu. Ceea ce încercam să îi ofer.  

Aşa că tot ceea ce am făcut a fost să îmi astup urechile mintal şi să îi vorbesc copilului meu duios, să îl mângâi până se mai înmoaie şi să îi distrg atenția. Să îi ofer ajutor şi consolare, nu ceartă şi muştruluiri. Să îi arăt că îl iubesc şi că încerc să îl înțeleg. Din fericire, criza nu a durat mai mult de patru minute. Ba mai mult, în scurt timp l-am ridicat (nu se mai împotrivea) şi l-am pus în Manduca, la piept, unde s-a liniştit instantaneu. Mai suspina din când în când, când îşi amintea, dar după ce a văzut un polițist a început să râdă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Din experiența asta, nu pot decât să vă spun să vă documentați. Să citiți ce spun experții şi psihologii. „Părințismul” nu e oricum ştiință exactă şi fiecare părinte şi copil reacționează diferit. Dar cred că este foarte important ca voi să vă păstrați calmul şi să consolaţi copilul, e foarte important ca prichindelul să îşi elibereze emoțiile frustrante, dar e la fel de important ca, în cazul în care mai aveți lume prin jur, să ignorați şi să vă concentrați doar la voi şi la copil. Să faceți ce ştiți voi că e mai bine. Şi să îl iubiți necondiționat.

Sursa foto: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.