Suntem la Voineasa, la bunici, de câteva zile şi Luc râdea azi-dimineață singur prin casă.
-Mamai, de ce râzi? îl întreabă mama.
-Vine Miruna la Voineasa, am vorbit cu Miruna.
-De ce vrei să vină, mami? îl întreb şi eu.
-Că îmi place de ea.
-Îți e dor de ea?
-Da.
-Şi ei de tine?
-Cred că da.
Miruna este fetița prietenilor noştri, prima lui prietenă, primul lui prieten, primul copil cu care s-a jucat şi a crescut aici la Voineasa. Din păcate, aici e cam pustiu, multă lume a plecat la oraş, dar în vacanțe mai vin copii. Ca noi, la bunici. Printre care şi Miruna, mai mică decât el cu o săptămână.
Şi deşi se văd de câteva ori pe an, țin tare unul la altul. În jocurile noastre mereu o pomeneşte, în poveştile de le inventăm mereu o asociază unui personaj. Şi cred eu că, indiferent ce poteci vor apuca mai târziu, Miruna va rămâne în suflețelul lui.
Fiindcă prietenii buni din copilărie nu se uită niciodată.
Când mă gândesc la gaşca mea de prieteni cu care stăteam pe afară, de uitam de timp, uitam de foame, uitam de sete sau julituri, mă apucă o nostalgie amestecată cu bucurie şi regret: ce n-aş mai da să mă întorc măcar o zi în timp. Acolo, pe bancă, în fața blocului, unde jucam „Fete, fructe, flori, băieți / gâze, filme, cântăreți”.
Ce n-aş mai da să ne strângem toți, aşa cum ne strângeam, măcar o dată.
Dar chiar şi aşa, cu o bună parte încă sunt în strânse relații, iar Voineasa ne uneşte iar şi iar.
Fiindcă ei, prietenii aceia din trecut, sunt martorii copilăriei mele
Ei sunt…
Prietenii aceia cu care mâncai din aceeaşi farfurie fasole bătută sau clătite la geamul casei tale. Şi cu care aruncai pietricele la vecina de la etajul 1 să o speriaţi.
Prietenii aceia cu care te urcai în pomi şi mâncai flori de salcâm, corcoduşe mici, verzi, necoapte sau cu care adunai murele de la marginea drumului.
Prietenii aceia cu care băteai mingea în faţa blocului, cu care jucai elasticul, şotronul sau ciocanele şi cu care inventai tot soiul reguli doar de voi ştiute.
Prietenii aceia cu care fugeai la râu pe ascuns, la prânz, când tu trebuia să dormi.
Prietenii aceia cu care construiai cazemate, cu care te certai seara şi te împăcai a doua zi, cu care râdeai până pocneai la „Telefonul fără fir” sau care te ascultau când părinții tăi nu puteau.
Offf, prietenii aceia cu care vara alergai până uitai să mai mergi la cină şi trebuia să vină unul din părinţi să te bage în casă.
Prietenii aceia cu care iarna mergeai la colindat, cu care te dădeai cu sania până ţi se udau chiloţii, cu care încercai să faci, an de an, cel mai mare om de zăpadă.
Sigur că ne vom pierde de mulţi, sigur că ne vom face amici şi la liceu, şi la facultate, şi după ce devenim noi, la rândul nostru, părinţi. Dar prietenii aceia cu care ai crescut, care te cunosc de când ajungeai cu capul sub masă, care te-au văzut făcând pipi în tufiş, care ţi-au completat Oracolul şi care îţi ştiu prima romanţă, vor avea mereu un loc special în inima ta.
Vor avea mereu un loc special în inima noastră.
Poza: Unsplash
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
