Alina, o femeie cu o forţă nemaipomenită, ce nu vrea să îşi dezvăluie identitatea, mi-a transmis povestea ei incredibilă, pentru a inspira alte femei, alte mame, alţi oameni. Deşi i se interzisese pe viaţă să aibă copil din cauza unor probleme de sănătate cardiace, riscul de a rămâne paralizată fiind uriaş, nu a renunţat până nu a reuşit. A luptat cu un vis, cu dorinţe, credinţe şi lacrimi până şi-a ţinut în sfârşit o bucăţică din ea în mâini. Dar nu în prima căsnicie, care a durat 11 ani, ci abia în a doua. După un nou început. Abia după 13 ani de străduinţe şi-a ţinut fetiţa la piept, o fetiţă cu gene lungi şi guriţă de peştişor, aşa cum o descrie. “Am încetat să mă întreb de ce în prima căsnicie nu am rămas însărcinată. Nu a vrut Dumnezeu, El ştie mai bine şi le-a aranjat pe toate cum trebuie. Pe 13.01.2015 am luat decizia să divorţez (n.a. fiindcă soţul o înşelase), pe 13.01.2017 s-a născut minunea mea”.
Un articol pe care l-am lăsat întocmai cum l-am primit.
***
Totul a început pe 02.03.2004, când l-am întâlnit pe The One (sau, cel puţin, aşa am crezut). Eu aveam 19 ani, el, 18. După trei luni, ne-am mutat împreună. După doi ani, am început să facem planuri pentru nuntă. Am dat avansuri peste tot, urmând ca fericitul eveniment să aibă loc în 2007. Targetul meu era să am copilul în braţe la maximum 24 de ani. 🙂
Între timp, am terminat facultatea şi am găsit un job la un hotel. M-au trimis la medicina muncii şi, acolo, şoc: “Domnişoară, aveţi un suflu sistolic de gradul 4 (la inimă se întâmpla acest lucru). Dacă nu faceţi o ecocardiografie, nu vă dăm apt.”
Aşa a început “distracţia”. Şapte spitale, şapte medici/profesori, cărora le spuneam doar că trebuie sa fac o eco, niciodată ce îmi spunea medicul anterior. Însă toţi şapte mi-au spus acelaşi lucru: operaţie pe cord deschis, dacă vreau să trăiesc. Diagnosticul: prolaps de valvă mitrală de gradul 3.
Operaţia consta în înlocuirea valvei mitrale cu o valvă de origine animală (garantată maximum şapte ani; însă, informându-mă, am aflat că au fost persoane care după doi-trei ani au fost operaţi iarăşi) sau cu o valvă metalică (garantată 25 ani), ÎNSĂ cu interdicţia pe viaţă de a avea copii…
Am decis, de comun acord cu cel care urma să îmi devină soţ, să îmi pună valvă metalică…Ne gândeam că puteam să adoptăm, să vedem lumea…
Pe 14.02.2007, a avut loc operaţia, iar pe 18.08.2007 nunta. Au trecut doi ani între timp, frumoşi, în care ne-am ridicat profesional şi material. Aveam tot ce ne puteam dori, mai puţin un copil.
Mergând la un nou doctor cardiolog la control, începuse să îmi înşire ce am voie şi ce nu, la care eu îl intrerup şi ii zic: “DA, ŞTIU! NU AM VOIE SĂ FAC UN COPIL!” La care medicul, mirat, zice: “DE CE, NU? Poţi să faci Clexane (n.a.soluţie injectabilă) toată sarcina, dar într-adevăr, riscurile sunt foarte mari. 50-50%.”
Am mers repede la medicul meu ginecolog şi mi-a spus: “dacă tu rezişti să faci peste un an patru Clexane/zi, eu mă bag să îţi monitorizez sarcina şi să îţi fac cezariană.”
Clexane – trebuia să îl încep înainte de a rămâne însărcinată, pe toată perioada sarcinii şi minimum şase săptămâni după.
Cu toate că nu ne-am protejat de când ne-am mutat împreună (doar în cei doi ani după operaţie), eu nu am rămas niciodată însărcinată. M-am gândit că am eu o problemă. Înainte să ne apucăm de “treabă”, am făcut toate analizele posibile mie, dar am stabilit să facă şi el o spermogramă. Alt şoc: eu ovulam ceas, el toaaaate analizele perfecte, doar spermograma pe aproape zero. Au urmat muuulte alte analize, inclusiv de ADN, care au fost toate perfecte. Nimeni nu putea să ne spună de ce spermograma era aşa praf…Toţi ridicau din umeri, iar recomandarea era următoarea: “nu te stresa!” Uşor de zis 🙂
Au trecut ani buni. Noi nu aveam niciun rezultat, lună de lună făceam teste care ieşeau negativ. Ultima noastră soluţie era să facem FIV, pe care soţul meu l-a refuzat. Aşa că, să îmi salvez căsnicia, am decis să o las baltă. Să revin la planul iniţial, adopţie şi călătorii. Soţul avea alt plan însă, credit pentru o casă pe pământ, în condiţiile în care aveam deja un apartament, casa părinţilor în alt oraş, apartamentul mamei lui. M-a convins până la urmă, iar în 2013 ne-am luat casa noastră. A fost un an greu, patru credite, dintre care am izbutit să plătim trei într-un an.
Rămăsese doar creditul la casă, când am aflat că soţul meu are o aventură cu o domnişoară ce avea deja un copil. Am simţit furie, durere, dezamăgire. A urmat divorţul cu şapte zile înaintea aniversării de 11 ani.
UN NOU ÎNCEPUT
Au trecut şase luni şi am cunoscut pe cineva. Am început să ieşim, eu fiind foarte temătoare…După un an însă, am început să ne facem planuri să emigram. Aşa că, şi-a cumpărat el bilet de avion din ianuarie 2016, cu plecare în 22 Mai 2016. În ultima săptămână înainte de plecarea lui, mie îmi întârziase menstruaţia, ca şi în ultimele şase luni….o prietenă, în glumă, îmi spune să fac un test de sarcină. Am râs, amar ce e drept…însă pe 18 Mai m-am trezit hotărâtă să fac un test…şi era POZITIV! Nu ştiam ce să fac: să râd, să plâng…am rămas blocată o oră!
Am mers direct la ginecolog, ţin minte că era miercuri. Sarcina era prea mică, nu se vedea, dar am intrat repede pe Clexane. Duminică a plecat şi tati din ţară. A mai trecut o săptămână, se vedea sacul, dar încă nu avea activitate cardiacă. După o altă săptămână, am avut şi activitate! Iuhuuu!
Tati a stat plecat din 22 Mai 2016 până în 31 Decembrie 2016. Iar pe 13 Ianuarie 2017 am născut o fetiţă de nota 10! M-a salvat medicul ginecolog în ultima clipă. S-a luptat pentru mine cu moartea şi a ieşit câştigător.
Operaţia de cezariană a trebuit să fie făcută cu anestezie generală, iar când iei foarte mult anticoagulant, riscul de a rămâne paralizată de la rahianestezie este foarte mare. Aşa că eu nu mi-am văzut copilul imediat ce a fost scos. Fetiţa mea s-a născut vineri, 13.01.2017, la ora 10:05, iar eu am văzut-o sâmbătă, la ora 15:00.
Sâmbătă dimineaţa, m-am dat jos din pat la prima oră şi am mers la alăptat, dar nu m-au primit din cauza faptului ca aveam dren. În timpul operaţiei, am făcut o hemoragie urâtă, cu greu a reuşit medicul ginecolog să o oprească. De aceea a fost montat drenul.
Soţul văzuse copilul, mama şi soacra văzuseră copilul, până şi naşii văzuseră copilul. Iar eu – NU! Simţeam depresia cum se instalează, cum îmi intră în piele, inimă, oase. Mă sfaşia în bucăţi mici.
Colega mea din rezervă, născuse în aceeaşi zi cu mine, mergea la alăptat, se întorcea şi, pentru urmatoarele trei ore, în loc să se odihnească, mă consola pe mine. Medicul meu şi-a trimis toată echipa să mă verifice pe weekend, iar sâmbată, la 14:30, nu s-au mai înţeles cu mine şi mi-au scos drenul.
M-am postat în faţa uşii la Neonatologie până a venit ora de alăptat. Mă durea tot, dar nu conta, trebuia să o văd. Şi mi-au adus-o.
Pentru mine, era perfectă. Cap perfect rotund, gene lungi, guriţă ca de peştişor. “Tu eşti iubita mea, eşti viaţa mea şi o să te ocrotesc şi iubesc până o să mor”, i-am spus. Nu ştia să se ataşeze la sân, eu nici atât, dar ne-au ajutat asistentele. Doar că, de la cât antibiotic am primit, nici măcar colostru nu am avut. Stăteam cu ea la sân, poate-poate se întâmpla ceva. O admiram şi îi respiram fiecare clipit, fiecare grimasă.
Ne-au externat dupa trei zile, am ajuns acasă şi a început distracţia :)) În primele 24 de ore, a urlat 23 de ore. Am stat cu ea în braţe non-stop. Soţul, mama încercau să mi-o ia, să mă odihnesc un pic. Eu nu şi nu! Au urmat colicii până la patru luni, iar soţul a trebuit să se întoarcă în străinătate după zece zile. S-a întors apoi pentru botez şi, deşi avea biletul de avion luat să plece iar în Anglia, a rămas. Nu a mai plecat o zi de lângă noi.
Am încetat să mă întreb de ce în prima căsnicie nu am rămas însărcinată. Nu a vrut Dumnezeu, El ştie mai bine şi le-a aranjat pe toate cum trebuie. Pe 13.01.2015 am luat decizia să divorţez, pe 13.01.2017 s-a născut minunea mea.
Acum suntem deja mari, mergem la creşă, ne trăim viaţa cu bune şi cu rele. Dar există o singură constantă: fetiţa noastră! Ea este iubita mea, frumoasa mea, dragostea mea, minunea mea. Cine a spus că: “nopţile sunt lungi, dar anii trec repede!” a avut mare dreptate.
***
Poza: pexels.com
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
