Poate am norocul să nu mi se facă dor…

Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat şi vouă, dar, uneori, eu mă trezesc că visez cu ochii deschişi. Mă trezesc cu sentimente de dor în mine şi îmi închipui fel de fel de amintiri. Mă las răpită de imagini fugitive, tardive, demult apuse, dar nostalgic de frumoase. Şi, deşi în realitate poate mă pierd zece-douăzeci de secunde, mi se pare că în trecutul minții mă scufund ore bune.

Mi se face dor de copilărie, de prietenii de atunci pe care credeam că o să îi am toată viața, de fericirea pe care o aveam când jucam “Floare, floare, deschide-te la soare!”, de naivitatea mea exagerată și de mesele şi scaunele făcute din ferigi şi muşchi de pădure. Mi se mai face dor de serile pline de râsete, greieri şi lilieci, de mamaie şi tataie ai mei, ce erau mai zdraveni, mai tineri şi ne cântau la fluier, de cartofii pe care îi furam din ceaunul porcului şi de faptul că nu aveam, efectiv, nicio grijă pe umeri.

Apoi mi se face dor de adolescență, de studenție, de perioada înainte de Luc. Când stăteam (aveam putere să stau!) să învăț nopțile în sesiune, când primeam puțini bani de acasă, dar ştiam să îi drămuiesc, când mă uitam zile întregi – dacă voiam – la filme şi seriale, când citeam pe pervazul geamului de la cămin şi când singura mea grijă erau gândacii de acolo. Mi se mai face dor de timpul meu cu mine, de putința de a spune “da” oricărei invitații şi de planurile pe care încă nu mi le-am îndeplinit.

Dar mă întorc pe Pământul de astăzi când îmi aud copilul rânzând, țipând sau, mai rău, când îmi dă o pălmuță că nu îl bag în seamă. Şi-atunci, mi se schimbă perspectiva. Mă gândesc că va veni vremea când îmi va fi dor de el aşa pitic, de degețelele lui precum cârnăciorii, de dinții lui cu care crede că mă pupă, de căldura şi iubirea sincere din ochi, de îmbrățişările lui tumultuoase, dătătoare de energie şi revigoratoare. Mă gândesc că am să tânjesc după mirosul lui, după fățuca lui fericită şi chiar şi după pălmuța aceea. O să ajung ca părinții mei şi am să îl privesc pe Luc cum mă privesc ei acum pe mine: departe de copilul de odinioară, aproape de nerecunoscut, un adult în toată firea cu un copil la rându-i.

Şi atunci? La ce să mă preocupe alte perioade trecute când, în scurt timp, o să mi se facă dor chiar şi de asta, în care mă aflu în prezent? În care suntem noi trei, atât de fericiţi? Un dor de care îmi e teamă, fiindcă tind să cred că va durea cel mai tare dintre toate dorurile de până acum. Aşa că, mai bine închid ochii, telefonul, laptopul şi mă bucur mai mult de noi. Mai bine ne fotografiez mintal şi ne stochez pe hard disk-ul intern din inimă. Fiindcă acum, când simt că sunt prima iubire din viaţa lui Luc, când îi văd fericirea genuină că îl iau în braţe şi îl iubesc la rându-mi, simt că am tot ce poate visa un om. Simt că sunt întregită. Şi dacă profit acum, când e vremea noastră şi doar a noastră, până în măduva scheletului osos, poate o să am norocul să nu mi se facă dor…

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:

0

0

0

0