Petrecerea de un an a lui Luc sau despre cum e fain să ai multe poze

Nu știu ce o să spună copilul meu când va crește și va vedea că maică-sa are un întreg jurnal fotografic cu el, dar pot să vă spun că mie îmi pare rău că eu am doar o poză cu mine până pe la doi-trei ani de viață. O singură poză în care mă ține tata în brațe în curtea bunicilor. Aveam vreo nouă luni pe atunci și se pare că un fotograf ambulant, care cutreiera satul în lung și în lat, ne-a făcut-o. Din greșeală sau din noroc, deci. Puteam foarte bine să nu o am nici pe aceea.  

La puțin timp de la poză, am început să merg. O minune în familie, vă dați seama. Luc la nouă luni abia își ținea echilibrul. Pe când eu…eu eram deja expert! Dar din nou, nu am amintiri. Tare mult mi-ar fi plăcut să îmi văd rânjetul de mândrie când faceam păși mărunți singură-singurică. Tare mult mi-ar fi plăcut să îi văd pe ai mei cocoșați, în spatele meu, cu mâinile pregătite, în șpagat, în caz că pic. Dar “nu existau fotografi”, cum zice tata. Oricum, minunea nu a ținut mult. De sprintenă și vioaie ce eram, am alergat după un purcel din ogradă, am căzut, am dat cu nasul de un bolovan și acolo am rămas. La cât de sfrijit era, l-am rupt (îl am acum ca un pugilist, fără cartilaj!) și nu am mai mers decât la un an și două luni.  

Nici de la tăierea moțului nu am poze. Nu știu cu ce m-a îmbrăcat mama, nu știu cine au fost invitații și ce cadouri am primit. Mi-au povestit ai mei una alta, dar cam bâlbâit. Parcă nici ei nu mai știu bine. Singurul lucru de care sunt siguri este că eu am ales de pe tăviță un pix. Un, pix, nenică! Vă dați seama? O coincidență stranie pe care tare mult aș fi vrut să o văd imortalizată în vreo fotografie. Nu m-ar fi deranjat dacă aveam poze cu copiii, cu tortul, cu fățuca mea când mi-au cântat “la mulți ani!” sau când m-au pus să suflu în lumânare. Oare am avut lumânare? Nu mai știe nimeni. Mi-ar fi plăcut chiar să am poze și cu nasul pansat. Dar nu s-a putut.

Cu Luc însă e altă mâncare de pisici. Are poze de când s-a născut. Din sala de nașteri, chiar. Ce vorbesc? Are de când era o nucă în burtică. Are de când a venit acasă prima oară, de când și-a descoperit degetele, urechea și alte părți ale corpului “mai ascunse”. Are și în culcare, și în sculare. Zi și noapte noi am făcut poze cât pentru a umple un milion de albume. Iar acum, la petrecerea lui de un an, nu a scăpat de o ședință foto. Nu, nu. Doi amici au venit și ne-au pozat. Doi tineri, Sabina și Alin, care urmează să își facă propriul business. Și mi-au plăcut așa de tare pozele lor, încât am zis să scriu despre ei și să îi încurajez să își urmeze visul, că sigur vor avea succes. Și să le spun că meseria pe care o vor îmbrățișa este dătătoare de balsam sufletesc, de fericire și amintiri. Pentru că, în final, doar cu ele rămânem.

Luc vă știi peste ani că ne-am străduit să îi facem o petrecere frumoasă. Va vedea în poze decorul tip “Curcubeu” (despre care plănuiesc să scriu mai târziu), tăvița de moț pictată cu ursulețul lui preferat, papioanele noastre similare și tortul superb și gustos. Va știi cine i-a fost alături și, în special, va vedea iubirea și fericirea din jurul lui. Şi, sper eu, se va bucura.

PS: Luc a ales o mașină, o piesă de șah și un tub de acuarelă.

 

Mulţumim sincer fotografilor!

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

2 răspunsuri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.