Pentru toți cei dragi: abia aştept ziua în care ne vom putea lua în brațe! Fiți bine!

Două săptămâni au trecut de când stăm în case. Două săptămâni de când mi se pare că e un haos gradual. Oamenii parcă sunt azi într-o extremă, mâine – în alta. Astăzi arată cu degetul, mâine se scuză. Judecăm orice ştire mult prea repe fără să ştim tot contextul, uitând că mereu există două feţe ale aceluiaşi adevăr (citiţi, vă rog, şi interviul cu mama de la maternitatea Medlife Griviţa, care are coronavirus, să îi aflaţi şi punctul ei de vedere). Unii mint, alţii uită, câţiva mai sunt care ignoră, dar mulţi acuză. Şi cred că toate stările pornesc de la sentimentul pe care ni-l răsfrângem constant: teama de a păţi noi şi apropiaţii ceva.

Acum câteva săptămâni, aveam tot şi habar nu aveam. Aveam serviciu, grădiniţe, teatru, lansări, linişte, joacă în parc, aveam întâlniri cu prietenii, aniversări, competiţii, concerte. Aveam tot şi nu ştiam. Nu ştiam că viaţa ne poate arăta şi degetul mijlociu sau, poate, nu am fost pregătiţi să ni-l arate. Încă suntem pe modul de aşteptare şi ne consolăm cu ideea că va fi bine. Speranţa asta din colţul minţii, că, în final, vom fi bine, ne ţine cu capul afară din apă.

Şi, da, abia aştept să pot să ies la mal. Să ies pe stradă, să îmi dau jos masca, mănuşile, să respir aerul fără pic de frică, să îmi îmbrăţişez părinţii, prietenii cu cel mai mare dor. Să îi promit universului că îi voi aprecia fiecare fir de iarbă pe care până acum l-am călcat, fiecare ploaie de care până acum m-am ferit.

Abia aştept să nu ne mai zâmbim de la distanţă, doar cu ochii. Şi să ne strângem în braţe. Putem face asta dacă stăm în case. Ascultaţi-mă, putem face asta dacă stăm în case. Fiţi bine până atunci!

PS: soţul meu îmi transmite că e prea apocaliptic mesajul meu din seara asta, că l-a citit înainte, si mă pune să adaug: staţi în case, că nu e atât de grav să ne plictisim câteva săptămâni. Cu bine, Andrei.

Poza: arhivă personală

Cu grijă,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

2 răspunsuri

  1. Toata lumea e nerabdatoare sa iasa afara fara griji, fara manusi si fara masti! Cand se va termina haosul, bucuria se va citi in ochii fiecarei persoane de pe strada!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.